Care-i legătura dintre sălbaticii anti-gay şi un cartier musulman din Istanbul?

Moscheea Fatih din Istanbul

Se întâmpla acum trei ani, într-o după-amiază de aprilie la Istanbul. Eram în cartierul Fatih, unul dintre cele mai fundamentaliste din toată metropola. Căutam o poveste. Şi atunci am găsit una dintre acele poveşti care au rămas cu mine toată viaţa.

Acum câteva zile am scris articolul “Actorul şi sălbaticii”. Reacţia oamenilor a fost uimitoare, de ambele părţi. Acum vreau să o completez cu o amintire personală din Istanbul. E o poveste despre acceptarea modernităţii, despre credinţa personală şi nu despre impunerea credinţei. Nu este o poveste care trebuie crezută în absolut. Nici măcar eu nu am făcut asta.

Sunt împreună cu o colegă din Franţa, Mathilde. Intrăm în moscheea Fatih chiar în momentul rugăciunii. Pe o bancă stau două femei. Sahinaz Osin şi Nayniye Turan. S-au născut şi au crescut în mijlocul acestei comunităţi. Poartă burqa pusă regulamentar. Ne spun că sunt triste că sunt privite atât de ciudate în Istanbul pentru că mai respectă tradiţiile. Ele vor doar să-şi vadă de viaţă. Le întrebăm ce cred despre femeile moderne, despre tineret. “Toţi sunt liberi să facă ce vor şi să se poarte cum le place. Am fost prin Istanbul. Am fost şi în Europa. Am văzut ce se poartă şi nici noi nu am fost în burqa toată viaţa”. Toţi sunt liberi să fie cum vor …

Am părăsit moscheea şi ne-am dus pe străzi. Lângă moscheea Ismaila îl găsim pe Halil Uzun. Ne invită la o ceainărie. Ne oferă 10 ceaiuri negre şi nişte kebab. Oficial e zidar. Neoficial, într-o ţară laică, e profesor de cultură otomană.

“Dacă eu nu lucram ca zidar, muream de foame. Nu mi-au dat voie să lucrez nicăieri purtând îmbrăcămintea noastră sau barba”, spune Halil. Despre Turcia el ne spune atât: “Nu mă simt destul de liber. Sunt un cetăţean al acestei ţări, de ce nu îmi respectă convingerile?”. Iată, că nu numai a fi gay e greu. A fi musulman în Turcia poate fi un alt exemplu.

Dar ceea ce a zis Halil la final e de fapt cheia acestei poveşti. E cheia acceptării celuilalt, cu bune şi cu rele, indiferent de religie sau orientare sexuală. L-am întrebat pe un profesor de cultură otomană, un credincios musulman, ce ar face dacă nevasta lui ar decide să renunţe la îmbrăcămintea ei tradiţională? Ne-am fi aşteptat la un răspuns radical, bazat pe tradiţie. Dar...

“Dacă nevasta mea ar dori să poarte îmbrăcăminte modernă, eu nu pot să-i spun nimic, trebuie să-i respect decizia. Nu mă voi certa cu ea, căci atunci când încep certurile mai bine pleci un pic şi te calmezi. Nu pot să o bat, iar cei care fac asta cu soţiile lor nu sunt musulmani adevăraţi. Eu un singur lucru nu aş accepta la ea: să mă înşele. Orice altceva ar face, eu sunt nevoit să respect pentru că sunt un musulman adevărat, pentru că am luat-o iubind-o şi pentru că o iubesc şi acum şi e mama copiilor mei!”.

Despre asta e vorba...

Am vrut la ultima postare să pun următorul video. Până la urmă l-am ales pe Toma Caragiu. De data asta, vă ofer “Scrisoare fratelui mai mic”.