Carte poştală bucureşteană. Amintirile din anul trecut cari...

niciodată, cum se spune, nu mă vor troieni cu drag. Plecat la Slătioara pentru trei zile, să prind la poalele Măgurii Buna Vestire, cu primul cântat al cucului vestind primăvara şi cu ghioceii şi cu Floarea Paştelui înflorite, am rămas ”prizonier” al Pandemiei, cu excepţia celor două drumuri la Râmnic, să aştept răbdător lumina Sfintelor Paşti, adusă acasă cu lumânarea aprinsă de un voluntar.

În timp ce alt voluntar, slujbaş al Bisericii, trăgea cele trei clopote sărbătoreşti ale Învierii.

Prizonieratul epidemic a durat până la 1 septembrie, când disciplina sanitară speram să ne cuprindă responsabili pe toţi. N-a fost aşa. ”Răgazul” relaxării oferit de medicii specialişti nu ne-a învăţat să fim disciplinaţi şi civilizaţi şi să răspundem rigorilor sanitare şi iată că astăzi plătim scump lipsa învăţăturii de minte.

Bucuria unei libertăţi fără rigori şi fără răspunderea faţă de disciplina civilizaţiei sanitare cerută îndreptăţit de medici renumiţi ne-a făcut iar victimele unei internări spitaliceşti în care discipolii lui Hipocrat se jertfesc pentru a ne salva sănătatea şi viaţa, astfel încât, astăzi, suntem în mod firesc datori să respectăm, îndreptăţit, restricţiile cele mai aspre,  în speranţa  că vom învinge pandemia şi ne vom întoarce, în sfârşit, la  viaţa normală.

Nu voi mai cuteza deocamdată să plec la Slătioara, să prind acolo Buna Vestire şi primul cântat al cucului şi ghioceii şi Floarea Paştelui înflorite şi Măgura Slătiorului înverzită de frunzarele fagilorşi crengile lor aduse în sat şi puse martor simbolic al biruinţei primăverii la porţile caselor şi strâns legate de stâlpii pridvoarelor olteneşti.

Niciodată, repet, amintirile din primăvara trecută nu mă vor putea troieni, cum se spune, cu drag. Pledez astfel pentru învăţătura de minte din care să se tragă răspunderea fiecăruia dintre noi pentru sănătatea şi viaţa celuilalt semen şi pentru civilizaţia care să caracterizeze o societate întreagă.

În ce mă priveşte pe mine, să fiu iertat că mă întorc la amintirile copilăriei care mă troienesc cu drag, amintirile care mă fac să văd şirurile de copii urcând de mână cu părinţii lor potecile care duc la bătrânele biserici ale Slătioarei, aşezate strategic în vârful unor dealuri înalte şi ele ocrotite de Măgura Slătioarei, ţinând la piept buchetele de ghiocei şi de Floarea Paştelui, în mijloc cu lumânarea pe care urma să o aprindem în vinerea Patimilor când se cântă Prohodul şi în noaptea Învierii, când preotul ni se va adresa cu emoţionanta chemare ”Veniţi să luaţi lumină!”.

 Încă mai cred că în Noaptea Învierii voi mai răspunde şi vom mai răspunde  tulburătoarei chemări a preotului paroh: ”Veniţi să luaţi lumină!”.