Casă, dulce casă…

Naţie de proprietari prin excelenţă când vine vorba de locuit, românii sunt campioni europeni la acest capitol – 96,1%, potrivit datelor Eurostat din 2021 – fiind atât de ataşaţi de ideea de a stăpâni spaţiul unde-şi duc traiul, încât şi-ar putea îmbogăţi bestiarul heraldic (figuri din lumea animală precum bourul, corbul, vulturul, leul, prezente pe sigilii, blazoane etc.) şi cu… melcul, vieţuitoare cu domiciliul la purtător.

Chiar şi multitudinea de expresii populare care conţin cuvântul „(a)casă” e o dovadă a importanţei acordate dintotdeauna locuinţei: a avea casa cucului, a avea casa sub căciulă, a nu avea nici mâţă la casă, a-i fi casa casă şi masa masă, a nu avea nici casă, nici masă, aşa mai vii de-acasă, a nu-i fi toţi boii acasă etc. O preocupare păstrată până-n zilele noastre şi consfinţită de poreclele „cutare – patru case”, „cutărescu – şase case” date zeflemitor, dar şi cu oarecare invidie unor lideri politici, foşti şi actuali.

De altfel grija pentru locuire nu este doar a omului de rând, ci şi a instituţiilor şi oamenilor politici. Săptămâna aceasta, s-au aflat în dezbatere la Senat două iniţiative legate de acest subiect. Prima, având ca autor Guvernul, vizează reducerea riscului seismic al clădirilor vulnerabile sau avariate, fie ele blocuri de locuinţe, şcoli sau spitale, apreciindu-se că este de două ori mai ieftină consolidarea fondului construit existent decât intervenţia statului post-cataclism. Al doilea proiect, deja respins în plen, propunea, printre altele, ca locuinţele sociale să se închirieze pe perioade de 3 ani şi nu de 5, ca acum. Motivul? Beneficiarii (persoane/ familii aflate în dificultate) ar trebui să conştientizeze astfel că „locuinţa socială nu este un beneficiu pe durată nedeterminată, ci reprezintă doar un pas de ajutorare pentru a-şi pune ordine în viaţă şi a-şi obţine mijloacele necesare pentru a fi independenţi”, explicau iniţiatorii.

Tot cu gândul la categoriile şi grupurile vulnerabile, în special cele din comunităţile marginalizate din zonele urbane şi rurale, a fost gândită şi Strategia Naţională a Locuirii, pusă în consultare publică de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei. Prevăzută în deja celebrul PNRR (Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă), cu termen de adoptare chiar luna viitoare, strategia îşi propune corectarea dezechilibrelor înregistrate între cererea şi oferta de locuinţe într-o Românie cu cea mai mare rată a deprivării severe de locuire din Uniunea Europeană. Radiografiind situaţia actuală, autorii documentului semnalează depopularea oraşelor mici şi mijlocii şi supraaglomerarea marilor centre urbane, care includ, din păcate, „insule ale sărăciei, comunităţi segregate spaţial”, cu o slabă ocupare a forţei de muncă şi cu un nivel de educaţie redus. „Persoanele care locuiesc în condiţii inadecvate au fost estimate în 2019 la aproximativ 15.000 la nivel naţional, cu o concentraţie ridicată (88%) în marile oraşe şi municipii, în special în Bucureşti cu aproximativ 5.000 de persoane, dintre care cel puţin un sfert erau copii şi tineri cu vârsta sub 35 de ani”, scrie în nota de fundamentare a strategiei, care mai arată că, în contextul unei planificări urbane şi teritoriale deficitare, s-au înmulţit comunităţile sărace stabilite la marginea oraşelor sau în zone mai greu accesibile.

Documentul citat subliniază în context că fondul public de locuinţe, disponibil spre închiriere la preţuri accesibile, este foarte limitat, ceea ce afectează familiile ori persoanele care nu îşi permit să achiziţioneze locuinţe pe piaţa liberă. Şi aici nu e vorba doar de grupurile deja menţionate, ci şi de vârstnici, de tinerii între 18 şi 35 de ani, de persoanele cu dizabilităţi sau de adulţii tineri care ies din sistemul instituţional de îngrijire a copiilor cu nevoi speciale.

Strategia mai remarcă faptul că România are un fond de locuinţe învechit, a cărui degradare este accentuată de întreţinerea deficitară şi de riscurile naturale, că avem cea mai ridicată rată de aglomerare (45,1%), în timp ce la nivelul UE mai puţin 18% din populaţie trăia în 2020 într-o locuinţă aglomerată, şi că ponderea populaţiei supraîndatorate de costurile cu locuinţa este de 10,3% în ţara noastră.

„Accesul la locuire este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, iar guvernele naţionale au obligaţia de a crea premisele instituţionale şi cadrul legal pentru garantarea acestui drept”, scrie negru pe alb în document. În consecinţă, se doreşte construirea de locuinţe pentru tineri sub 35 de ani, dar şi de locuinţe sociale pentru persoanele ce provin din grupuri vulnerabile, categorii expuse riscului de excluziune socială şi marginalizare. Iar pentru facilitarea accesului acestora la servicii publice de sănătate şi educaţie, se propune atragerea în comunităţi – inclusiv rurale – a specialiştilor, cărora să le fie puse la dispoziţie locuinţe. Strategia mai urmăreşte: reglementarea situaţiei aşezărilor informale; creşterea stocului de locuinţe publice destinate închirierii; acordarea unor stimulente pentru a încuraja închirierea pe piaţă a locuinţelor neutilizate/vacante; renovarea aprofundată a clădirilor rezidenţiale multifamiliale (eficienţă energetică şi consolidare seismică). Obiective ambiţioase, care în spaţiul autohton sunt, cum s-ar zice, specialitatea casei.