Cât de grav este fenomenul migraţiei românilor – şi care sunt soluţiile pe care le avem?

Recent, a apărut în spaţiul public un articol care a anunţat că 239.000 de români (populaţia unui oraş cât Ploieştiul), dintre care 44.048 de copii, au plecat în 2018 din România, afirmându-se că, în acest an, România a avut cea mai mare migraţiune din ultimii 9 ani.

Numărul ar fi fost în creştere cu 19.599 de oameni faţă de anul 2017. În fapt, în fiecare din ultimii 9 ani ar fi plecat din România cam un oraş cât Ploieştiul, iar majoritatea migranţilor sunt adulţi, tineri, activi, majoritatea cu studii şi calificări. Aproape jumătate dintre tinerii cu vârste între 16 şi 35 de ani spun că „da”, îşi doresc să emigreze.

Printre cei care au plecat s-au numărat peste 6.500 de profesori de gimanziu şi liceu, învăţători şi educatori; 18.597 de asistente medicale; şi 12.103 medici.

În fapt, declinul real provenit din migraţie a fost de 57.000 de persoane

Mai întâi, trebuie spus, totuşi, că în realitate cifrele sunt mai puţin înspăimântătoare. Deoarce nu se ia în calcul cifra românilor care revin sau a migranţilor care intră – soldul negativ este, în realitate, de 57.000 (link la INS). Iar declinul populaţiei rezidente al româniei a fost de 125.500 de persoane, faţă de 2017 – la numărul celor care au plecat se adaugă şi declinul demografic (link către un articol de pe Digi24). Asta nu înseamnă, însă, că problema nu este una serioasă.

Efectul direct al acestei migraţii este pierderea populaţiei active. Printre efectele indirecte se numără reducerea numărului de familii noi, deoarece numărul de potenţiali părinţi este mai mic.

Adesea se spune că România are a doua cea mai mare rată a creşterii migraţiei în lume, după Siria – ţară distrusă de un devastator război civil. Lucrul este cu totul neobişnuit, pentru o ţară pe timp de pace; dacă nu luăm în calcul războiul civil rece, dar extrem de intens, dintre români şi români, şi părerea extrem de proastă care merge până la ura de sine, pe care o au românii despre ei înşişi.

Un pericol la adresa siguranţei naţionale

Nu cred că e o exagerare să spunem că, în acest moment, migraţia la aceste cote reprezintă cel mai mare pericol la adresa siguranţei naţionale. Evident că există cauze obiective – cum ar fi diferenţa de nivel de trai şi de venit dintre noi şi ţările vestice. Însă şi climatul toxic, al discursului isteric, înveninat, din ultimii ani este o cauză psihologică deloc de neglijat a fenomenului. Iar această percepţie negativă de sine este, cred eu, amplificată în bună măsură artificial de mass-media şi de actorii politici. Există ţări în jurul nostru cu mafii care ucid oameni pe stradă, în plină zi – şi unde totuşi cetăţenii nu au o imagine aşa de negativă despre ei înşişi.

În aceste condiţii, am văzut trei abordări în spaţiul public:

1. Cei care ignoră fenomenul – şi ne spun că nu e nici o problemă că avem un asemenea nivel al migraţiei. E libertatea oamenilor să plece, şi cei care se opun acestei libertăţi sunt nişte „comunişti”. Sigur că oamenii sunt liberi să circule şi să se aşeze unde doresc ei, dar nu despre asta este vorba. Ci e vorba despre echlibirul demografic, social şi economic al României, care este ameninţat. E vorba despre deficitul tot mai mare de forţă de muncă activă, de muncitori calificaţi, de specialişti. E vorba despre copiii traumatizaţi – despre „orfanii de lux” care cresc fără mamă şi fără tată. Este vorba, în sfârit, despre supravieţuirea noastră, ca naţiune şi popor. Soluţia nu este în nici un fel restricţionarea liberăţii; soluţia este un set de politici coerente care să încurajeze natalitatea şi să micşoreze acest fenomen devastator al migraţiei românilor.

2. Cei care încearcă să instrumentalizeze fenomenul în plan politic, şi să îl folosească ca bâtă sau ghioagă în răfuiala dintre găştile politice. Este foarte cinic să instrumentalizezi un fenomen atât de grav. Pentru mass-media şi politicieni, acesta cred că ar trebui să devină o temă de consens, care să fie exlusă din orice fel de bătălie politică. Prin asta spun că este nevoie de soluţii raţionale, coerente, care nu pot fi găsite în isteria şi emoţionalitatea campaniilor electorale quasi-permanente care se desfăşoară în România. Dacă nu ne vom opri să discutăm echilibrat despre acest subiect, ne vom părui până când nu va mai rămâne din ţară piatră peste piatră.

3. În sfârşit, cei foarte puţini care se gândesc care ar putea să fie soluţiile. O primă soluţie ar fi tocmai scoaterea acestei teme din răfuielile dintre găşti; indivizii (politicieni sau jurnalişti) care o instrumentalizează cinic se descalifică moral. O a doua soluţie este să vorbim despre un proiect coerent de ţară – care ar trebui să pornească tocmai de la încurajarea românilor să rămână în România – dacă mai vrem să avem, peste 50 de ani, vreo ţară. Apoi, am putea gândi crearea unor platforme online publice care să cuprindă oferte de muncă locale; e esenţial, dacă vrem ca o parte dintre aceşti emigranţi să revină, să le uşurăm întoarcerea şi să ştie că au unde să revină. Este necesară şi remedierea cadrului fiscal şi a procedurilor birocratice pentru cei care vor să facă afaceri; ar fi benefice şi diverse stimulente pentru achiziţionarea de locuinţe sau a altor bunuri şi facilităţi. În sfârşit, nu sunt de neglijat politicile educaţionale care să vizeze reintegrarea copiilor acestor emigranţi născuţi şi crescuţi afară, eventual prin organizarea unor clase speciale. Pentru românii stabiliţi permanent în afară, e necesară o campanie de conştientizare a interesului lor pragmatic de a menţine contactul cu România şi de a-şi trimite copiii în vacanţe educative în ţară – pentru a cunoaşte locurile istorice şi culturale naţionale.

Primul pas: ieşirea din războiul civil „rece”

Sunt multe întrebări care se desprind de aici – cum stopăm exodul medicilor, al profesorilor, al instalatorilor, al zidarilor, al mecanicilor? Cum le asigurăm în primul rând salarii competitive, faţă de ţările economice dezvoltate? (în cazul medicilor, trebuie să admite că s-au luat unele măsuri şi datele par a spune că plecările au fost limitate). Şi nu ţine ideea că aducem în locul lor migranţi asiatici – pe termen mediu şi lung, soluţia economică ieftină şi competitivă este încurajarea românilor calificaţi să rămână sau să revină în ţară. Cum îi convingem pe românii care au un statut vulnerabil în ţara de destinaţie să ia în serios opţiunea să revină în ţară, în nişte condiţii date? Cum le asigurăm acele condiţii? Încă o dată, primul pas este ieşirea din războiul civil rece care ne decimează şi renunţarea la politicile economice falimentare – de tipul „dacă menţinem forţa de muncă la preţuri foarte scăzute, vom atrage investitorii străini”. Am văzut şi vedem, uitându-ne pe aceste cifre, care sunt consecinţele când plăteşti un profesor cu 1300 de lei pe lună.

Dacă mă întrebaţi pe mine, criza demografică, alimentată de migraţie şi de natalitatea negativă, ascunde o gravă criză de ordin cultural. Avem nevoie de măsuri concrete; avem nevoie să abandonăm războiul dintre români şi români şi răfuielile eterne dintre găşti. Dar, pentru asta, avem nevoie de o renaştere morală. De o reafirmare a încrederii în familie, o reafirmare a identităţii naţionale şi o reafirmare a credinţei şi a reperelor morale creştine.