Cât valorează conştiinţa, domnule Andrei Pleşu?

Pentru meritele sale, în multiple calităţi, de eseist, filosof, estetician şi istoric al artei, stilist al limbii române, lui Andrei Pleşu i-au fost apreciate în multe situaţii şi analizele cotidiene, multe dintre acestea asumate politic, uneori realiste, alteori nedrepte, anumite exagerări fiindu-i iertate doar pentru ceea ce reprezintă ca intelectual. Şi-a asumat părerologia, iar noi i-am acceptat-o în multe rânduri cu drag.

Recent, Andrei Pleşu l-a judecat pe Radu Beligan pentru un laudatio adus premierului Victor Ponta, la lansarea candidaturii de pe Naţional Arena, comparându-i susţinerea politică cu consideraţiile din trecut faţă de Nicolae Ceauşescu şi regimul comunist, „trist de multe”, identificându-i ca stângăcie fundamentală adjectivul tinereţe, folosit în favoarea premierului, un argument „superficial”, în opinia celebrului părerolog-filosof.

„Dar când o mare figură îşi exprimă public opţiunea, asta nu mai e pur şi simplu libertate de opţiune, asta este deja un mod de a influenţa opinia. Pentru că un model când proclamă ceva, impune ceva, nu e pur şi simplu un Gigi care votează. E un transfer de prestigiu” aprecia Andrei Pleşu intervenţia maestrului Radu Beligan, în conversaţia cu Cristian Tudor Popescu la dezbaterea eveniment Gândul Live, moderată de Claudiu Pândaru.

Dacă greutatea opiniei actorului Radu Beligan a fost rapid calificată, analiza cu fierul de călcat a eseistului Andrei Pleşu despre alegerile prezidenţiale, Victor Ponta şi Radu Beligan, merită la rându-i o scurtă completare, precum o derivare parasintetică politică, pentru a surprinde esenţa şi nu doar superficialitatea cadrului general.

Într-o duminică plăcută de septembrie, precum cea de azi, în curtea bunicii de la Brad, am realizat un scurt exerciţiu de memorie privind amintirile cele mai vechi cu Andrei Pleşu, iar ele se opresc undeva în anul 1998, când într-o seară geroasă de iarnă îl vizionam cu puţină înţelegere, la acea vreme, în emisiunea lui Marius Tucă Show. În acea iarnă, Pleşu, ministrul Afacerilor Externe, aprecia că presa şi implicit părerologia trebuie să fie o „axă de echilibru şi de veghe în comunitate”. Perfect adevărat.

Din păcate, domnul Pleşu continuă astăzi să fie perfect dezechilibrat, de un subiectivism pe alocuri de înţeles, născut din casta dizidenţilor de bucătărie ai regimului comunist, crescut în ură, claxonându-l abuziv pe Ion Iliescu, dispreţuindu-l pe Adrian Năstase, bagatelizându-i pe Mircea Geoana şi Victor Ponta, urând inexorabil stânga, ce a fost, ce reprezintă şi ce va produce.

După atâţia ani, în contextul amintirilor televizate cu Andrei Pleşu m-aş fi aşteptat la mai multă flexibilitate, la mai mult echilibru în relaţia cu stânga şi avatarurile sale curente, însă resorturile urii eseistului Pleşu faţă de acestea sunt inepuizabile. Iar cea mai bună dovadă o reprezintă superficiala descriere a premierului Victor Ponta, eseistul considerându-l ca fiind un simplu caraghios, în lipsa argumentelor economice, administrative, sociale.

Prin urmare, Beligan este profan deoarece Ponta este tânăr, dar Pleşu este sacru fiindcă Ponta ar fi caraghios. Simpatic, nu?

Ca o punte peste ani, între două emisiuni excepţionale, cea cu Tucă din 1998 şi cea cu Cristian Tudor Popescu, de astăzi, am rămas cu o zicere a eseistului Pleşu de acum 14 ani, din 1997, citită de Tucă în 1998 la respectiva emisiune:

„Liderii de opinie, marii fabricanţi de jurnale, vedetele sunt, în fond, oameni care s-au format şi s-au  afirmat sub vechiul regim; uneori talentaţi, uneori cumsecade, dar întotdeauna „adaptaţi" la regulile jocului totalitar, gata să profeseze toate „abilităţile", de la mica obedienţă până la marele compromis. Ni se pare inadmisibil ca scena politică să fie populată de vechi activişti, fie ei din prima  sau din a doua garnitură, dar ni se pare normal ca presa să fie confiscată de  profesioniştii vechiului organism de propagandă. Nici Ion Cristoiu, nici Cornel  Nistorescu, nici Anton Uncu, nici Petre Mihai Băcanu, sau Mihai Tatulici, sau Sorin Roşca Stănescu, sau Dumitru Unu şi alţii ca ei (ca să nu mai vorbesc de „consecvenţii" Păunescu şi Vădim şi de armatele de articlieri obosiţi de la Dimineaţa şi de la defuncta Vocea României) nu sunt `oameni noi`”.– Andrei Pleşu, Dilema Veche, 1997.

Câtă dreptate aveaţi atunci, maestre Andrei Pleşu, şi poate cât de plăcut ar fi să înţelegeţi, astăzi, că ataşamentul dumneavoastră faţă de politicieni de dreapta ai capitalismului de cumetrie, obedienţa faţă de aceştia, adaptarea la jocul acestora, pe care de altfel l-aţi asumat public prin acceptarea unor înalte demnităţi ale statului român,  ministrul Afacerilor Externe, consilier prezidential pentru relaţii internaţionale, este evident partizan.

Prin empatia poate firească pentru destinul dumneavoastră cu reprezentanţii dreptei (Traian Băsescu, Victor Ciorbea, Ion Diaconescu, Radu Vasile, Teodor Stolojan şi mulţi alţii) dar prin veşnica şmotruială a stângii, prin lipsa totală de obiectivism v-aţi particularizat ca un intelectual comod pentru anti-PSDism, prin urmare profund subiectiv.

Dacă sub diferite forme, pe Ion Cristoiu, Cornel  Nistorescu, Anton Uncu, Petre Mihai Băcanu, Mihai Tatulici, Sorin Roşca Stănescu, sau Dumitru Unu i-aţi invitat la o pensionare anticipată, pe motiv că au un „aer comun, care ţine mai mult de trecutul lor decât de viitorul nostru” cred că nouă, generaţiei tinere de părerologi, ne revine dreptul, sigur cu mai puţină experienţă şi înţelegere, să vă sugerăm să aprofundaţi studiile filosofice, moştenirea intelectuală a dumneavoastră fiind cu siguranţă mai importantă decât o simplă constatare politică de care şi subsemnatul abuzează.

Pentru că, atunci când destinul unei naţiuni este ombilical structurat în jurul unor proiecte de viitor ale liderilor săi, un simplu adjectiv, fără analiză, fără înţelegere sau dezbatere economică, spus în fugă şi nepăsare în prime time, anulează fineţea echilibrului unui părelolog neasumat ideologic, care doar atunci când reuşeşte să-şi protejeze adversarii de invective dar judecându-i onest, mai poate emite şi poate fi admis drept un reper în moralitate.

Iar atunci când ajungi captiv subiectivismului, ca intelectual, abandonezi imediat, cu voia sau fără voia ta, conştiinţa. Dar în fond maestre Pleşu, cât valorează conştiinţa?