Cătălin, file de poveste

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Stăruinţa de-a vedea în România o rezervaţie de otrepe mi se pare nedemnă şi păguboasă.

Când dai cu ochii de el, te gândeşti la vorba lui George Bernard Shaw: „E mereu grăbit, de parc-ar avea întâlnire cu el însuşi şi s-ar teme să nu întârzie". Îţi strânge mâna pe fugă, aproape supărat pe concesia de timp făcută convenţiei. Privirea de copil mare mătu­ră calm salonul. Cinci minute până la ora închiderii şi trei pacienţi. Îl simţi ridicând din umeri şi spunându-şi „asta e, boala n-are ore fixe". Orarul lipit la intrare e mai mult orientativ. Se întâmplă destul de des ca meciul cu suferinţa altora să intre în prelungiri. Radiografii, palpări, injecţii, perfuzii, operaţii. De dimineaţă până seara, inclusiv în weekend. Pacienţi care vorbesc din priviri, însoţitori care toarnă şuvoaie de amănunte în urechile cui stă să asculte. Viaţa de zi cu zi în spaţiul acesta sufocat de bolnavi şi instrumente e aceeaşi ca pe stradă, la serviciu sau acasă: o pastă cu gust imprecis, în care se amestecă teamă şi speranţă, blazare şi revoltă, chin şi uşurare. Suntem într-un cabinet veterinar ca atâtea altele. Înăuntrul lui respiră şi lucrează un snop de oameni ghidaţi de graţia binelui. Iluziile îngheaţă sau înfloresc, cu pricepere de jos şi cu voie de sus.

Raporturile noastre cu animalele sunt convenţionale şi previzibile. Dragostea se manifestă prin apelative diminutivale, antipatia se adună în şpiţul pantofului sau în pendularea nuielei. Când ne vine bine, invocăm exemple şi definiţii din literatură. Fram, Patrocle şi Colţ Alb fac parte din zestrea oricărui copil care a trecut prin şcoală. Deasupra lor stau eroii patrupezi cărora li s-au închinat ode şi epitafuri. Byron are un mormânt mai mic decât Boatswain („Nostromul"), câinele Terra Nova care i-a stat alături până la moarte, având -cum i-a scris poetul pe lespede - toate virtuţile omului şi niciunul dintre vicii. Un personaj din „Talismanul" lui Walter Scott spune la un moment dat: „Amintiţi-vă că Atotputernicul, care ne-a dat câinele să ne fie aproape la bine şi la rău, l-a făcut nobil şi incapabil de trădare". Există destule cazuri în care bunătatea animalelor vindecă răutatea oamenilor. Există, din fericire, şi destui împătimiţi care poartă zilnic negocieri cu moartea şi cu boala.

Cătălin Andreescu se numără printre ei. Nu, n-am de gând să-i fac reclamă. Judecând după îmbulzeala de la cabinet, aş spune că şi-a făcut-o singur. Am de gând, în schimb, să nu trec peste exemplele mărunte care fac din România un loc cu şansa lui sub soare. Sigur că buna aşezare a unui om nu anulează impostura altor cinci. Dar încerc să duc proiecţia mai departe şi să-mi imaginez că există cohorte de arhitecţi, brutari, lăcătuşi, fermieri şi pediatri cu mobilarea lăuntrică a lui Cătălin Andreescu. Melancolia nătâng-văicăreaţă nu duce nicăieri. Stăruinţa de-a vedea în România o rezervaţie de otrepe mi se pare nedemnă şi păguboasă. Da, există o sumedenie de nemernici, sicofanţi, profitori, jigodii şi canalii. Însă între aceleaşi graniţe trăiesc alpiniste care, proaspăt ieşite din adolescenţă, cuceresc vârfurile lumii, romanciere abia trecute în clasa a şaptea, matematicieni eminenţi, actori formidabili, pianişti vrăjitori, preoţi cu har şi pedagogi de vocaţie. Mărturisesc că la ei m-a dus cu gândul ziua de lucru a medicului Andreescu, nu la clişeele lacrimogene despre pufoşenia pisicilor şi despre ochii înotând în tristeţe ai căţelului bolnav. Cătălin Andreescu, peste care am nimerit din întâmplare, e o poveste de succes şi totodată dovada că nu valorile ne lipsesc, ci ştiinţa de-a le transforma în modele. Suntem restanţieri la două materii importante, chit că nu se dau la Bacalaureat: discernământul opţiunii şi opţiunea discernământului. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite