Câteva reflecţii la rece după ce s-a spus tot ceea ce se putea spune despre „violul din Vaslui“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Acest text nu e o (nouă) analiză a „cazului violatorilor din Vaslui”. Sunt câteva gânduri despre lucruri care se petrec în societatea românească în ultimii 25 de ani, lucruri pe care „cazul din Vaslui” le-a pus foarte bine în evidenţă. Este un punct de plecare pentru reflecţii „la rece”, pentru cei care sunt dispuşi să vadă lucrurile cu calm.

Acest text nu e o (nouă) analiză a „cazului violatorilor din Vaslui”. Sunt câteva gânduri despre lucruri care se petrec în societatea românească în ultimii 25 de ani, lucruri pe care „cazul din Vaslui” le-a pus foarte bine în evidenţă. Cei care vor să descopere, aici, condamnări violente ale violului (sau violurilor) larg discutate de mass-media, în ultimele luni, pot sări, de pe acum, peste acest text. Este un punct de plecare pentru reflecţii „la rece”, pentru cei care sunt dispuşi să vadă lucrurile cu calm.

Spun, din start, că violul e o crimă săvârşită împotriva unei fiinţe umane înzestrate cu liber arbitru; orice fiinţă umană înzestrată cu liber arbitru e, înainte de toate şi după toate, O FIINŢĂ UMANĂ. Acesta e argumentul pentru care violul trebuie condamnat: e o încălcare extrem de gravă a libertăţii şi a demnităţii umane; toate celelalte argumente pe care le-am văzut în dezbaterile despre acest caz sunt devieri/deformări, uneori foarte primejdioase, ale acestui argument.

Cum s-a ajuns aici? Cum au ajuns şapte tineri cu vârste între 19 şi 28 de ani să violeze, ore şi ore în şir, până la leşin o elevă de 18 ani? Iată cum:

1. Lipsa de ocupaţie în mediul rural

Presa a scris, despre cei şapte tineri, că doar unul dintre cei şapte violatori are un loc de muncă – sau, mai precis, munceşte ca să-şi câştige existenţa (lucrează în agricultură – probabil, sezonier – pentru un localnic din satul Văleni).

Să fie tinerii aceştia nişte exemple de tineri extrem de leneşi? Sau să fie, aceasta, situaţia din întreaga Românie: cu câteva excepţii, în mediul rural nu prea există locuri de muncă? După ce bruma de industrie din jurul satelor a dispărut, în anii 1990, după ce s-au închis rapid şi CAP-urile, iar restituirea pământurilor a însemnat, pentru cei mai mulţi, şi vânzarea grabnică a pământurilor sau darea lor în arendă către mari asociaţii, populaţia rurală (aproape 50% din populaţia României) a rămas fără ocupaţie.

Oricine are rude la ţară sau a fost, în ultimii ani, pe la ţară a văzut cum merg lucrurile: oamenii trăiesc mai cu o roşie, mai cu un ardei din grădină; cei care au un solar mai vând şi-o roşie la şosea. Traiul e „de subzistenţă”, de pe o zi pe alta.

Nu spun „şomaj” – spun lipsă de ocupaţie. Această viaţă de subzistenţă nu înseamnă doar sărăcie; înseamnă şi mult timp liber de irosit. Unde? La Ştirile Pro TV; la cârciuma satului; hai-hui, cu prietenii; şi, desigur, pe Internet.

Spunem, adesea, că România este o ţară bogată, şi, într-adevăr, cam toate regiunile rurale oferă din belşug oportunităţi de prosperitate: pământ bun pentru cereale şi legume, pentru viţă de vie şi chiar pentru culturi exotice, păşuni pentru creşterea animalelor, condiţii prielnice cam peste tot, cu diverse particularităţi zonale. Dar oamenii nu mai ştiu să cultive legumele; şi, chiar dacă au Internetul ca să înveţe din nou, au uitat cum se învaţă. Şi ar mai fi multe de zis.

2. Internetul – şi pornografia

Cuuum? Articolul acesta se pregăteşte să ne bage pe gât texte despre cât de rea e pornografia? Da, chiar aşa: de ce nu am vorbi, deschis, despre răul făcut de pornografie?

Violul „de grup” nu pare, din descrierea presei, unul „de amatori”. El seamănă, pentru cineva care a intrat măcar odată pe PornTube (conform unor statistici - 99% dintre băieţii adolescenţi şi 86% dintre fetele adolescente din Ţările Nordice vizionează filme porno pe net), cu ceva dintr-un subgen popular pe asemenea site-uri: un gangbang – sau, mai precis, gang rape (link la Urban Dictionary).

Se pare că şi în România, şi la sate, 99% dintre băieţii adolescenţi se uită la filme porno pe net. Şi, în lipsa oricăror hint-uri care să le arate că ceva nu e în regulă cu pornografia (cum ar fi acest TedX Speech: „Why I stopped watching porn” care ne explică, tranşant, că pornografia înseamnă prostituţie şi că distruge viaţa unor fiinţe umane), imită ceea ce văd, zi de zi (sau seară de seară) pe Internet.

În minţile lor, ei au făcut, foarte probabil, ceva normal – sau ceva care ţine de normalitatea vieţii lor. Au imitat un lucru pe care-l văd zi de zi, un lucru pe care nimeni nu-l condamnă şi despre care toţi prietenii de vârsta lor vorbesc cu admiraţie şi entuziasm. E ca şi cum s-ar fi jucat de-a piloţii de Formula 1 pentru că Formula 1 e cool; doar că, în loc de o cursă pe Circuitul Monaco, au înscenat un gang rape la Văleni.

3.  Falimentul şcolii

Trăim într-o societate în care un profesor debutant primeşte un salariu de 1000 de lei – ce mai e de spus despre falimentul educaţiei?

Unul din locurile în care tinerii ar trebui să înveţe cum să fie cetăţeni critici – şi consumatori critici (de cărţi, mărfuri, Internet, social media şi, da, de pornografie) este şcoala. Singura problemă cu şcolile din satele vasluiene – şi cu acelea din mediul rural, în general – este că pe acolo nu prea dau profesorii. Sau, cel puţin, nu prea dau cei care ar încerca/şi-ar dori să dezvolte spiritul critic al elevilor. Încă odată – nu generalizez, sunt şi excepţii. Dar am auzit cu toţii de profesorul de sport dintr-un sat din Oltenia sau Moldova care, din lipsă acută de „cadre” competente, predă şi fizică, şi geografie, şi matematică.

Un studiu recent al Institutului de Sociologie Dimitrie Gusti arăta că doar 2% dintre tinerii din mediul rural ajung să urmeze studii superioare (din păcate, nu găsesc link-ul – dar îl citez pe dl profesor Ilie Bădescu, director al acestui Institut, ca autoritate). Doar 1% dintre persoanele din mediul rural, arăta acelaşi studiu, au studii superioare. Aceste statistici spun multe şi despre egalitatea de şansă (care şansă?), şi despre motivele pentru care pericolele de la punctele 1 şi 2 fac ravagii în societatea rurală.

Desigur, există şi excepţii – iar acest faliment al şcolii de stat e compensat, pe alocuri, de şcoli confesionale (neoprotestante – în special în comunităţile neoprotestante). Eu unul am văzut, în Harghita, cum asemenea şcoli pot aduce ameliorări vizibile, la nivelul comunităţii.

4. Eşecul educaţiei din familie – şi al educaţiei făcute de Biserică

Leg direct familia de biserică deoarece morala familiei din comunităţile tradiţionale este, prin excelenţă, o morală transcendentală. În ţările creştine, este o morală practică înrădăcinată în creştinism; în Iran, este o morală ce-şi are rădăcinile în islamism; în India – în hinduism şi budism; şi tot aşa.

Vorbele din popor, pe care prea uşor le ignorăm – „Să nu-l mâniem pe Dumnezeu!”; „Nu mai vorbi cu păcat – te aude/vede Dumnezeu” etc – reflectă esenţa acestei morale. Chiar şi superstiţiile (să nu porneşti de dimineaţă cu stângul; să începi orice lucru de luni etc) sunt forme „de uz comun” ale credinţei într-o ordine a lumii care este mai profundă decât ceea ce percepem, la suprafaţa lucrurilor.

Cei care cred că oamenii de la sat pot fi şcoliţi cu o morală de tip kantian (sau cu „practical ethics”!) nu ştiu pe ce lume trăiesc. Şi poate că e bine că morala practică a oamenilor de la ţară e transcedentală: frica de aceste legături invizibile, „pe dedesubt”, de consecinţele abuzurilor tale asupra aproapelui care se întorc asupra ta ca un bumerang (fie că numim aceste consecinţe karmă – sau pedeapsă divină) e ultimul stăvilar în faţa pericolelor de la punctele 1 şi 2, în condiţiile în care stăvilarul de la punctul 3 a căzut.  

Dar atunci de ce despre unul dintre violatori (cel care, întâmplător, are şi un loc de muncă) se spune că mergea „Duminică de duminică la biserică” – şi, totuşi, tânărul respectiv a ajuns violator? De ce familiile unora dintre tineri se apără că sunt „cu frica lui Dumnezeu” – şi, totuşi, copiii lor au ajuns violatori?

E clar că, undeva, la celelalte două şcoli – cea a familiei şi cea „de duminică” (fie că vorbim de predică – sau de cateheză) – lucrurile nu funcţionează cum trebuie. Ce nu funcţionează? Un eseu de-al unui prieten de-al meu teolog despre problemele din şcoala teologică ortodoxă românească ar putea să ne ofere un răspuns. Manuale proaste de dogmatică, lipsa de lecturi fundamentale din patristică, pentru majoritatea preoţilor – ei bine, cu ce să faci faţă problemelor (morale şi spirituale) cu care te confrunţi? De unde să găseşti curajul şi delicateţea, înţelegerea şi fermitatea pentru a aborda problemele extrem de delicate precum pornografia şi educaţia sexuală a tinerilor, singurătatea „orfanilor de lux” (cu părinţi la muncă în Italia) şi cenuşiul lipsei de ocupaţie a adulţilor rămaşi acasă, lenea şi invidia pe capra vecinului, avortul şi, mai nou, violul?   

Pentru cei care jubilează, acum, şi sunt gata să dea cu pietre în Biserică – există şi o veste proastă: conform tradiţiilor apostolice, Biserica nu se rezumă la cler; aşa cum societatea civilă îi include pe toţi cetăţenii şi eşecurile sociale şi politice sunt ale noastre, ale tuturor, la fel Biserica creştină îi include pe toţi credincioşii, iar eşecul e, măcar un pic, al nostru, al tuturor. Invers, dacă fiecare ar da câte-un leu (cum spune un vechi slogan), dacă fiecare s-ar implica, un pic, în câte o problemă concretă acolo unde e cel mai mult nevoie, s-ar repara şi acest Ateneu.

5. Dispariţia riturilor de trecere

Scriam, mai demult, pe acest blog un articol despre riturile de trecere din societăţile moderne. Rostul riturilor de trecere, în societăţile tradiţionale, era aceea de a marca pragurile dintre vârste – şi intrarea unui individ din categoria copiilor în cea a adolescenţilor; apoi din aceea a adolescenţilor în cea a bărbaţilor.

De obicei, îndeplinirea unui rit de trecere ia forma unui achievement concret: tânărul a suportat biciuirea, a mers pe cărbuni aprinşi, a jucat (fără să se facă de râs) în hora bărbaţilor etc. În Japonia de azi, o adunarea cât mai multor diplome şi specializări universitare, după studii îndelungate, marchează trecerea adolescentului la bărbăţie. În America şi în lumea occidentală, plicul cu primul salariu, prima maşină cumpărată din banii tăi sunt simboluri comune ale trecerii în rândul bărbaţilor.

Şi tot în lumea occidentală, dominată de fantasme sexuale de marketing şi, da, de hiperconsumul de Internet porn, ştiţi care e un alt trofeu „al trecerii” cu care sigur îţi poţi impresiona prietenii? Exact: prima gagică pe care ai… sărutat-o? Asta era valabil în anii ‘50. Ameţit-o? Bun – pentru anii ’80. Dacă suntem civilizaţi şi educaţi putem spune, elegant: pe care ai curtat-o, pe care ai sedus-o. Dacă nu suntem – fiecare se descurcă cum poate.  

Ce faci în satul românesc unde bărbaţii nu mai joacă, rupându-şi opincile, în horă – şi unde nu ai studii superioare, nu ai diplome, nu ai nici job, nici salariu, nici maşină? Dar ai în continuare nevoia (universală) de rituri de trecere – şi ai Internet porn? Exact, ritul de trecere ia forma (deformată, a) actului sexual, iar „cum poate” ia forma (deformată, a) gangbang-ului – de fapt, a gang rape-ului, a violului.

Ne mirăm că aceşti şapte tineri nu simt mari remuşcări după fapta lor? Ne oripilăm în faţa animalităţii lor, a lipsei lor de conştiinţă? Avem dreptate, trebuie să ni se ridice părul pe şina spinării – dar nu cu furia celui care ridică piatra pentru a-şi ucide aproapele (nu „bestiile”, nota bene – ci aproapele), ci cu înfiorarea celui care priveşte în faţă un adevăr cumplit.

Cei şapte tineri îndeplineau – fără s-o ştie, poate, conştient – un rit de trecere. Arătau „că sunt şi ei bărbaţi”. Aveau nevoie s-o arate cumva. Acum sunt mândri că au arătat-o („Eu sunt mândru de ce am făcut; de tot ce am făcut”) şi se miră, naivi: oare de ce noi, cei care îi privim, nu înţelegem un lucru aşa de evident?  

6. Falimentul reflecţiei

Chiar – oare de ce noi, cei care-i privim, nu vedem asta? Oare de ce noi nu înţelegem un lucru aşa de evident? Răspund printr-un foarte scurt ocol.

La aceste cinci puncte mai adaug unul care nu e valabil pentru Văleni, Vaslui, ci e valabil pentru noi toţi. Acesta e falimentul reflecţiei.

Am văzut, în aceste săptămâni ale „violului din Vaslui”, râuri de păreri în jurul acestui caz; unele dintre ele mi-au făcut să se ridice părul pe spinare cel puţin la fel de rău ca povestea violului (spusă cu multă patimă – şi, trebuie să recunoaştem, puţină obiectivitate) de presă.

Am văzut feministe care şi-au făcut platformă pentru varii forme de discursuri feministe; unele extrem de agresive în limbaj; altele în ideologii; altele în acuzaţii, inclusiv la adresa mamelor violatorilor, asupra cărora au lansat un potop de epitete pe care n-are sens să le reproduc (Internetul le va ţine minte, pentru eternitate, alături de numele autoarelor).

Am văzut, dimpotrivă, bărbaţi din „menosferă” (aceasta e, pentru cine nu ştie, mişcarea opusă feminismului) care şi-au făcut din acest caz o platformă antifeministă.

Am văzut „jurnalişti” care şi-au făcut şi ei platformă de presă din acest caz; unii dintre ei au mers până acolo încât au convins-o, prin presiuni, pe victima violului să apară la televizor (împotriva voinţei mamei fetei, se pare, a avocatei şi chiar a fetei). Violul face rating.

Am văzut chiar şi îndemnuri la linşaj – sau texte care aduceau, foarte mult, a îndemn la linşaj. Dacă unii le-ar fi dat curs, după viol am fi avut gloate de oameni furioşi îndreptându-se, cu furci, spre Vaslui; şi sânge proaspăt, pentru Ştirile de la ora cinci.

Am văzut şi pastori baptişti care şi-au făcut platformă din acest caz. N-am văzut încă o reacţie oficială BOR – dar acesta pare chiar un lucru înţelept, în acest context (speranţa mea e că, dincolo de reacţia oficială, bisericile noastre au învăţat ceva din „cazul Vaslui” şi că pregătesc un plan concret – pentru punctul 4).

Răspunsul la întrebarea mea e simplu: nu înţelegem un lucru aşa de evident pentru că noi nu vedem decât cauzele noastre, cauzele pentru care noi milităm. Ne vedem pe noi înşine, ideologiile noastre, ambiţiile noastre în toate problemele lumii; dar problemele efective şi pe ceilalţi, odată cu ele, nu suntem în stare să le/îi vedem.

Ne facem din orice platformă – nu suntem în stare să reflectăm, să judecăm. Să măsurăm, cum spuneau vechii croitori, de 10 ori, şi să tăiem doar o dată.

Circumstanţele de la punctele 1-6 nu-i dezvinovăţesc, în nici un fel, pe violatorii din Vaslui (cei şapte bărbaţi au, oricare ar fi circumstanţele, conştiinţe şi pot alege să NU violeze o tânără, pentru că, nu-i aşa, acea tânără e o femeie, o consăteană de-a lor, o FIINŢĂ UMANĂ în carne şi oase, un om viu, cu sentimente şi gânduri, cu bucurii şi dureri, şi nu un obiect sexual). Ele ne pun, mai degrabă, în gardă pe noi, ceilalţi şi ne arată că…

Un gând de final

Violul de grup de la Văleni, Vaslui e un caz care, ca un turnesol, a scos la vedere cele şase probleme de fond ale societăţii noastre – probleme pe care le-am sintetizat mai sus. Or mai fi şi altele; acestea sunt, însă, urgente şi importante, cred eu.

Sunt probleme care macină, zi de zi şi oră de oră, societatea noastră. Şi care ne macină pe toţi – prin sărăcie şi lene pentru unii; prin lăcomie şi invidie, pentru alţii; prin dependenţe de tot felul (de alcool, de droguri, de jocuri pe calculator, de pornografie, de Internet) pentru cei mai mulţi.

Ceea ce s-a întâmplat la Vaslui e abominabil – şi demn de condamnat, şi penal, şi moral. Însă s-ar putea ca acesta să nu fie cel mai rău lucru care a ieşit la vedere, la confluenţa acestor probleme. S-ar putea să vedem şi mai rău.

Asta, sigur, dacă nu dăm fiecare câte-un leu. Dacă nu ne mişcăm fundurile din faţa Facebook-ului şi afară, departe de Internet. Putem începe cu gunoaiele care stau, grămadă, în jurul blocurilor noastre (cineva trebuie să le strângă, nu?). Sau cu şcoala copilului nostru – o fi ceva de făcut pe acolo? Sau, de ce nu, cu biserica noastră: poate ştie parohul nişte orfani care trebuie hrăniţi? Pentru că, în acest fel, dacă vine „mai răul”, vom fi, cel puţin, liniştiţi: n-am stat chiar cu mâinile în sân!

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite