Cauza relelor si anarhia baronilor

Motto: „Romania este o ţară tînără, care n’are încă experienţa mînuirii seculare a libertăţilor. Aduce puţină lumină într-o materie obscură – şi nu este cuvînt care să dea loc la interpretări mai diverse şi la specule mai interesante decît cuvîntul «democraţie».“ (N.Filipescu, 1908)

La începutul secolului XX, Constantin Rădulescu-Motru a definit pentru cazul românesc, sensul „cuvîntului anarhie“: „el înseamnă lipsa de ordine şi de autoritate. Bate vîntul anarhiei în ţara românească, înseamnă: în ţara românească nu e nici ordine, nici autoritate“. Lipsa ordinii şi a autorităţii este determinată de o situaţie paradoxală: „sub masca unui constituţionalism de paradă, am continuat să trăim zilele unui popor oriental“.

În mai toate structurile statului descoperi „un mare contrast, ca între aceea ce vrea legea română şi ceea ce există de fapt în sufletul românesc. Legea făcută pentru cetăţenii care au încredere în puterea lor şi care ascultă de autoritatea publică, fiindcă aceasta este o delegaţiune a lor; pe cînd sufletul românesc este neîncrezător în puterile sale şi nu se simte părtaş la autoritatea publică.“

Autoritatea publică la rîndul ei, continuă să fie pentru cetăţean „stăpînul de odinioară. Aşa vrea stăpînirea, aşa face. Ca poporul românesc să se opună la ceea ce vrea stăpînirea, trebuie să fie la mijloc o teamă mai mare decît aceea pe care o insuflă stăpînirea; trebuie să fie teama de străin. …cum este poporul fără încredere aşa şi autoritatea publică. Neştiindu-se bazată pe voinţa cetăţenilor, ea oscilează după împrejurări. Aci este blîndă, cînd poporul păstrează ordinea, aci face să se simtă pumnul cînd iese din ordine“.  

Deşi s-au făcut legi potrivite timpurilor moderne, noi „nu le-am aplicat, fiindcă li se opune realitatea sufletului nostru… am mascat deprinderile rele şi egoiste, care veneau din trecut, cu o serie de îndatoriri puse pe hîrtie, şi am crezut că lucrurile se vor îndrepta de la sine“.

Schimbarea de mentalitate se face avînd la bază dinamismul tuturor claselor sociale pe cînd societatea românească este stăpînită de „rutina şi mentalitatea vechilor clase sociale care trăiau din munca altora; defectele ciocoismului trecut: lăcomia şi îngîmfarea de sine, linguşirea către cei mari şi dispreţul către cei mici; toate acestea s-au continuat ca şi mai înainte cu toate că legile cele noi li se opuneau.“ Într-o situaţie similară ne aflăm astăzi cînd există o mare discrepanţă între presupusele reforme asezonate cerinţelor europene şi realitatea care se opune aplicării lor pe teren. Indiferent de vremuri, „deprinderile cele mai rele s-au arătat mai tari decît toate legile“. Astfel că „spiritul de boierie, adică dispreţul pentru munca cinstită, a rămas totuşi acelaşi“ iar sufletul celor care conduc „a rămas“ ancorat „ca şi mai înainte“, în „fuga de ocupaţiuni serioase“ sau „goana după slujbe. Şi aşa legile apusene au avut fiinţă numai pe hîrtie; în realitate guvernarea poporului s-a operat prin mijloacele cunoscute mai dinainte; prin frică, faţă de unii, prin hatîr faţă de alţii.“  

Sentimentul de frică este intens exploatat într-o ţară a nisipurilor mişcătoare, o ţară unde oriunde a-i călca te loveşti doar de aparenţe. O sperietură de genul „Ne robeşte Rusia! Ne robeşte Germania! Ne înghit străinii!“ este „totdeauna un mijloc pentru a face ca mulţimea să se mişte şi pentru a îndrepta opinia publică românească înspre un anume curent!“ Potrivit lui A.E.Baconsky, „oamenii ţărilor sărăcite şi mizerabile au întotdeauna sentimentul că sînt jefuiţi de străini şi puţinele lor bogăţii li se par fabuloase, rîvnite de toţi“. (Biserica Neagră).  Iar autorităţile cultivă acest sentiment imaginar de nesiguranţă colectivă. Realitatea este inversă. Se uzitează spaima de străini pentru ca aceia care conduc să poată jefui în linişte. Ceva de genul „dormi linişit. Avem noi grijă…“. Se pune întrebarea ce fel de ţară „este oare aceasta, în care o mînă de oameni poate pune după voia lor cînd foc, cînd corupţiune“?

 Ce vrea „Europa“ de la noi, se ştia la 1910. Constantin Rădulescu-Motru afirma că „în Ţările Apusului omul s-a ridicat de la starea de fiinţă care se apără şi se supune de frică, la starea de cetăţean care are încredere şi se supune din convingere autorităţii emanată din puterea sa proprie. Din nenorocire, această ridicare nu a avut loc la noi decît pe hîrtie. Şi în aceasta stă tocmai principala cauză a anarhiei din zilele noastre.“ Astăzi Uniunea Europeană vorbeşte despre aceleaşi lucruri: pe hîrtie avem legi care nu se aplică în realitate. Nu există justiţie imparţială şi libertate de exprimare aşa cum legile abia promulgate revendică.

 În România modernă „organizarea de partid a rămas o afacere internă a întocmirii boiereşti. Boierii vechi şi noi şi-au alcătuit partidele şi au impus pe şefii lor suveranului. Acesta a fost obligat să guverneze prin mijlocirea şefilor de partide care nu deţineau astfel puterea lor de la suveran sau de la popor, ci de la colegii lor de boierie, de la oligarhia din care făceau şi dînşii parte. Suveranul numea prim-ministru pe omul impus de partide adică de fracţiunile oligarhiei, şi poporul primea de frică puterea acestui prim-ministru, care graţie parlamentului ales de administraţie era şi în afară de orice răspundere! (…)Oligarhia care a constituit partidele politice în România, din mijlocul căreia pînă acum se alegeau vizirii, adică prim-miniştrii era restrînsă la un mic număr de familii: boierii de tradiţie, de o parte, boieriţii prin revoluţia de la 1848, de cealaltă parte. Împrejurul oligarhiei s-a format cu vremea o clasă numeroasă de cetăţeni, o clasă relativ cu cultură şi care sta înfeodată oligarhiei. Membrii acestei clase, recrutată în cea mai mare parte prin selecţiune din rîndul poporului chiar, constituiau instrumentul prin mijlocul căruia oligarhia punea în mişcare maşina statului. Ei erau funcţionarii statului mari şi mici; ei erau deputaţii şi senatorii, care votau legile cerute de interesele celor de sus şi adesea negreşit şi de interesele proprii; ei erau şi electori care duceau la urnă pe poporul suveran; ei făceau bucătăria constituţionalismului nostru de paradă. Între membrii acestei clase înfeodate erau tot felul de profesionişti (astăzi se numesc tehnocraţi n.m.), unii de talent, alţii mărginiţi şi ca minte şi ca avut; erau proprietari cu şi fără moşie, arendaşi îmbogăţiţi; sau în goană după bogăţie; erau medici, ingineri, profesori de toate gradele de la cei de cătun pînă la cei de Universitate, erau mai ales avocaţi. Toţi aceştia formau un fel de clientelă a oligarhiei. … această clasă înfeodată îndeplinea prin urmare formele legale în statul fundat pe o veşnică ilegalitate. Membrii acestei clase reprezentau cultura apuseană pusă în serviciul oligarhiei româneşti.“  Dacă reperele prezentate mai sus se regăsesc în sfera politicului de astăzi, similaritatea nu este întîmplătoare întrucît oligarhiile funcţionează după acelaşi sistem indiferent de accesorii precum orientarea politică.

„Cauzele relelor care ne apasă sînt mai multe“ a spus la 1870 Mihail Anagnoste iar la începutul secolului XX, Nicolae Filipescu a descris procesul politic prin care se vor naşte „baronii locali“ şi ce vor fi ei de fapt. Autorul începe prin a defini „egalitatea politică“ care reprezintă „dreptul tuturora de a participa la suveranitatea naţională. Aici se pune chestiunea sufragiului universal“ dar, se ştie că „zece milioane de ignoranţi nu fac cît o inteligenţă“. Apoi „toate progresele se realizează de minorităţi. E vorba de minoritatea acelor spirite agere care pătrund departe în viitor, care cuceresc progresul şi fac pe urmă ideile lor în profunzimile maselor populare“. Dacă într-un stat „socialist“ elitele vor fi ignorate şi înlăturate în urma unui cataclism istoric şi apoi înlocuite de clientelismul politic, vom avea următorul „raţionament“: „Tu judecător comunal, nu eşti capabil să hotărăşti despre o deschidere de drum; tu jurat, nu poţi să judeci o calomnie ce s-a produs în cercul restrîns al comunei tale; tu primar, nu poţi să sapi un şanţ ori să croieşti un drum, dar eşti vrednic ca să hotărăşti despre politica externă şi internă a României! Ei bine, aceluia căruia nu se poate da de făcut un şanţ ori un uluc, noi nu-i dăm pe mînă destinele ţării“.

Nicolae Filipescu nu putea intui destinul României de peste numai 40 de ani dar a anticipat structura clientelismului politic de astăzi. El considera că „în statul socialist, cei mai mulţi vor rîvni la locurile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialistă. Neapărat este mai plăcut să supraveghezi pe alţii decît să munceşti tu însuţi. (…) Funcţiile subalterne care cer mai multă muncă, vor fi părăsite întrucît răsplata e aceeaşi, statul dînd tuturor cît le trebuie ca să trăiască. E fatal aceasta.“ Cum vor arăta respectivii „inspectori“ după două-trei generaţii de guvernare „socialistă“? Ei bine, „vă închipuţi un senior feudal, un baron din evul mediu, mai tiranic decît aceşti inspectori ai muncii, care vor hotărî nu numai partea ta de muncă, dar şi felul de muncă ce ţi se impune şi cu biciul te vor sili să-ţi împlineşti partea de muncă!“ (pp.19-20) „Baronii“, după cum se vede, sunt într-adevăr „legende vii“. În istoria noastră, ei nu reprezintă nimic altceva decît segmente subculturale ale unui stat anarhic. Dar nu comunismul a creat acest subprodus social, cunoscut astăzi sub paleativul de „baroni locali“. Comunismul a dat forma finală, a desăvîrşit acest segment social decizional din România de astăzi. El exista dinainte în pulberea demografică a satelor moldo-valahe, în drojdiile sociale pregătite să profite de circumstanţele pe care istoria le oferă ciclic unor popoare nefericite. Dar, după cum spunea Mihail Anagnoste la 1870, „cauzele relelor care ne apasă sînt mai multe. Mai întîi, relele năravuri învechite; supunerea către cine se scoală mai de dimineaţă, fie ori ce soiu de om va fi, fie şi un şarlatan de nimic. Obiceiul de a vedea cu ochii altuia; aşteptarea de la acesta, pentru orice mişcare; năzuirea întrînsu a ne face foloasele şi vieţuirea (vezi mitul „tătucului“ care te ajută la toate, de la Stalin la Iliescu, trecînd prin Dej şi Ceauşescu, n.m.); prin urmare, pitularea oamenilor, destrămarea lucrurilor, nimicnicia obştească; iată drojdiile, sau rămăşiţele din vechime. Aceste rele au fost cîştigate sub despotimsul Turcesc. („cel mai steril din istorie“ potrivit lui Emil Cioran n.m.). Cînd vom cerceta de aproape acest despotism barbar, împilator dar de nimic îngrijitor, vom afla deosebirea sa, de cele ce vedem acum. Era o neorînduială în toate, din care izvora o apăsare neghioabă. Despotismul adevărat, viclean şi cugetător, este alt veac; loveşte nu numai trupul ci şi sufletul. El rosteşte vorbe late; este drept, popular, are toate darurile; numai, în vreme ce sărută scoate din buzunar punga; cînd îi vine mai bine, înfige cuţitul pe la spate şi fără veste.“

 „Pe deasupra năravurilor noastre putrede, acuma prenoite şi sporite, se ivi o constituţie ticluită pe constituţia Belgiei; copiată şi votată în patru-cinci zile, soldăţeşte, pe cînd se scria „moarte„, pe pereţii Bucureştilor, pentru cine ar fi pus-o la îndoială şi dezbatere. Nu s-a ţinut socoteală de starea noastră înapoiată, în privinţă cu Belgia; întrecîndu-se chiar constituţia Belgiei, prin adaosul votului obştesc în alegeri. Istoria toată dovedeşte, că împărtăşirea obştii la treburile statului, mai ales în alegerile legislative, fără învăţătură înaintată şi obştească, fără moravuri curate şi religioase, a fost totdeauna pieirea societăţilor.“ În consecinţă, „a fost anarhie, fiecare urmînd după placul nedestoiniciei şi a patimilor sale, nu după datorie, anarhie care se sfîrşeşte neapărat prin despotism. Carul nemai mergînd, prin bună şi dreaptă înţelegere, între toţi, unul, mai cutezător şi mai prefăcut, se face cîrmaciul tuturor.“ (Mihail Anagnoste, „Unde am ajunsu“, maiu 1870, Bucuresci, Tipografia Curţii – Lucrătorii Sociali, pp.54-55)