Ce este iubirea?

Mie îmi plăcea Corina Chiriac, fratele meu era fan Angela Similea şi din aceste experienţe a luat naştere amintirea unei întrebări pe care nu am putut-o uita. Într-o zi, după ce probabil auzisem un cântec la radio, am întrebat-o pe mama: „Mamă, de ce toate cântecele sunt despre iubire?“

Aveam mai puţin de zece ani şi nu cunoscusem niciodată altcevadecât societatea comunistă a anilor 80. Eram fericit să aştept sâmbăta cu cele 10 minute de desene animate ale săptămânii şi Teleenciclopedia, emisiunea de seară, unde vedeam alte zece minute cu animale sălbatice şi Jacques Cousteau. Ai mei se uitau la Festivalul de la Mamaia şi alte producţii asemănătoare. Mie îmi plăcea Corina Chiriac, fratele meu era fan Angela Similea şi din aceste experienţe a luat naştere amintirea unei întrebări pe care nu am putut-o uita. Într-o zi, după ce probabil auzisem un cântec la radio, am întrebat-o pe mama: „Mamă, de ce toate cântecele sunt despre iubire?“ 

Ciudate sunt mecanismele de funcţionare ale memoriei! De ce momentul formulării acestei întrebări să fi rămas fixat în toţi aceşti ani, în timp ce multe altele, inclusiv răspunsul la ea, dacă o fi existat vreunul, s-au şters pentru totdeauna? Explicaţia pe care mi-o dau acum este că întrebarea era ecoul unei stări profunde de confuzie: în ciuda prezenţei în toate şlagărele la modă (ca să nu mai vorbim de iubirea pentru patrie, partid şi conducător), în jurul meu nu exista nicio formă de manifestare a iubirii. Nu vedeam iubire acasă, nici la la şcoală, nu văzusem iubire la grădiniţă sau în bloc, pe stradă, în cartier, la coadă la brânză sau la medic, când mergeam să-mi facă injecţii, nu aveam absolut nicio experienţă unde să înţeleg că, iată, asta este iubirea. Este convingerea mea profundă că în comunism, nu a existat iubire. Cel puţin nu într-o măsură suficientă ca ea să devină o prezenţă semnificativă în cultura acelor vremuri.Şi atunci, despre ce cântau cu atâta patos Corina şi Angela? Acum ştiu că, de fapt, ele şi alţii cântau despre absenţa iubirii. Cântau despre picătura de nectar care nu mai apucă să ajungă în cupa plină de amar, despre despărţire şi aşteptare . Cântau despre pasărea care îl tot strigă pe Ion şi despre cum, „dacă nu mă vei iubi, atunci mai bine nu veni“.

România a fost şi încă mai este o societate în care marea majoritate a membrilor ei sunt lipsiţi nu doar de capacitatea de a iubi, dar şi de capacitatea de a recunoaşte lipsa iubirii din repertoriul lor emoţional.

Pe 1 mai 1986 am ieşit cu familia să facem plajă pe dealul cel mai înalt al Iaşilor, exact când norul radioactiv trecea pe deasupra capetelor noastre – nimeni nu ne iubea suficient ca să ne salveze şi să ne prevină (ambii mei părinţi au murit de cancer). Apoi, în 1990, când au explodat pe ecrane imaginile cu miile de copii din orfelinate, iubirea românilor a fost greu de imaginat că există. Au urmat minerii, Caritas-ul şi fondurile de investiţii, goana după înavuţire şi spolierea bunurilor ţării, o devoalare brutală a faptului nu doar că nu ne iubim unii pe alţii, dar că societatea românească este clădită pe cruzime, adesea, şi pe indiferenţă, în cel mai bun caz. 

România a fost şi încă mai este o societate în care marea majoritate a membrilor ei sunt lipsiţi nu doar de capacitatea de a iubi, dar şi de capacitatea de a recunoaşte lipsa iubirii din repertoriul lor emoţional, pentru că nu au avut vreodată experienţa de a şti cum este să iubeşti şi să fii iubit. Într-o ţară de orbi, cum ar putea şti un orb că îi lipseşte văzul? O parte importantă a dramei pe care o trăim ca popor este că generaţii întregi au fost private de experienţa de a se simţi iubiţi şi dau la rândul lor mai departe această lipsă.

Ceea ce este adesea confundat cu iubirea este instinctul de ataşament al mamiferului social care are grijă de puiul său şi, eventual, de membrii grupului cu care vânează. Care e diferenţa? Iubirea-instinct este egoistă şi condiţionată, iubirea autentică este generoasă şi oferită liber. Iubirea-instinct caută să dezvolte puterea clanului, iubirea autentică vizează libertatea individului de a fi, în comuniune cu toţi ceilalţi. 

Părintele care acţionează din iubirea-instinct caută să-i orienteze copilului viitorul, adesea împingându-l pe un loc nemeritat şi, în fapt, nedorit în meseria sau domeniul său de activitate. Este cel care face eforturi nesolicitate pentru căpătuirea copilului şi apoi spune „uite, câte am făcut pentru tine“. Mult înainte ca viitorul adult să înceapă procesul anevoios de auto-cunoaştere şi să ajungă la realizarea a ce şi-ar putea dori pentru sine în această viaţă, părintele care acţionează din instinct are un drum deja hotărât pentru copilul său. Părintele care acţionează din iubirea-instinct este adesea insensibil la suferinţa copiilor altor părinţi care pot fi daţi la o parte fără remuşcări şi, în fapt, este insensibil la suferinţa propriului copil care nu are decât a se conforma viziunii despre lume şi viaţă a părintelui. Bătaia este adesea folosită de părintele care acţionează din iubirea-instinct (pentru binele copilului). O altă formă de violenţă folosită de părintele care acţionează din iubirea-instinct, pentru a aduce şi menţine copilul în cadrul său de valori este copleşirea cu daruri, ceea ce are ca rezultat secătuirea curiozităţii naturale a copilului şi a dorinţei sale de a explora teritorii noi, transformarea lui într-un animal obedient şi pasiv. Părintele care îşi limitează iubirea la nivelul instinctelor de specie trăieşte drama neconştientizată de a nu ajunge vreodată să cunoască persoana care ar fi putut deveni copilul său.

România în anii 80 era o ţară săracă, lipsită de iubire. Patru decenii mai târziu, nu suntem prea departe.

Fără a avea pretenţia că pot oferi o definiţie infailibilă a iubirii şi inspirat de cele scrise de alţii, aş spune că principala calitate a unui părinte care iubeşte autentic este o atitudine binevoitoare manifestată prin capacitatea de a asculta şi accepta fără reproş,facilitând astfel descoperirea şi dezvoltarea calităţilor şi înclinaţiilor copilului. Părintele care iubeşte din cortexul specific uman, nu din structurile subcorticale pe care toate mamiferele le posedă, nu impune viitorul în care copilul său va păşi, ci permite copilului să decidă singur ce viitor vrea să creeze pentru sine. „Iubirea toate le suferă“ pentru că iubirea autentică presupune înainte de toate sacrificarea propriei viziuni despre ce este bine pentru copil în favoarea acordării libertăţii copilului de a fi el însuşi, chiar dacă aceasta ar presupune o negare a valorilor sau planurilor de viitor ale părintelui. 

România în anii 80 era o ţară săracă, lipsită de iubire. Patru decenii mai târziu, nu suntem prea departe. Cântecele de la radio şi discursul oficialilor sunt în continuare pline de iubire, dar şcolile, spitalele, serviciile pentru bunăstarea oamenilor spun o altă poveste. Revenind la acest referendum care a zdruncinat societatea românească, nu mă îndoiesc de iubirea părinţilor care spun că merg să voteze ‘da’ din iubire pentru copiii lor, ca să se asigure că viitorul acestora este aşa cum trebuie, în acord cu valorile proprii. Mă întreb doar ce fel de iubire este aceea?