Cei şapte ani de-acasă

De mult mă frământă gândul că « cei şapte ani de-acasă » nu mai sunt la modă, îi considerăm desueţi, i-am uitat, îi privim cumva peste umăr. Şi e păcat, pentru că ei, cei « şapte ani de-acasă » conturează, de fapt, sfera axiologică în absenţa căreia nu putem evolua. Aşa că mi-am propus să pledez pentru « cei şapte ani de-acasă ».

Cei « şapte ani de-acasă » delimitează sistemul de valori asumate în interiorul căruia ne dezvoltăm în timpul existenţei: să-i respecţi pe cei vârstnici, să respecţi cutume sociale, de familie, de sex, să-ţi construieşti o identitate şi abia apoi să te lupţi cu « fondatorii », să ai credinţe, să defineşti binele şi raul, să ai răbdare, să înţelegi ce înseamnă câştigul, supravieţuirea, până la urmă.

Cei « şapte ani de-acasă » înseamnă nu numai valori, directii de viata, ci şi senzaţii, mirosuri, revolte : mere ionatane aşezate pe un dulap din care mama îmi punea iarna, câte unul în pacheţelul cu mâncare pentru şcoală. Mai înseamnă « saru’mâna mamă », « saru’ mâna pentru masă », curăţatul păstailor de mazăre, aşezatul la masa mare când veneau musafirii de sărbători, somnul de după amiază, lectura clandestină a romanelor de dragoste, sub plapumă după ce mi se închidea lumina seara sau vara, la lumina lunii, uneori.

Mai târziu am înţeles că regulile pe care eram obligată să le respect în copilărie, în « cei şapte ani de-acasă », mi-au fost de cel mai mare folos în experienţele mele de viaţă. Mi-au antrenat răbdarea, capacitatea de negociere, rezistenţa la stres, m-au pregătit să înţeleg ce este responsabilitatea faţă de mine şi faţă de ceilalţi. Sună moralizator ? Poate, dar este adevărat. I-am fost recunoscătoare mamei, care avusese modele de educaţie ţărănească şi care a fost cel mai serios « antrenor » pe care l-am avut vreodată, mai abitir decât antrenorii care m-au supravegheat vremelnic la sporturile pe care le-am practicat de-a lungul timpului. Nu asta face un antrenor în sensul psihologiei comportamentale? Acum ştiu că fără cei « şapte ani de-acasă » nu aş fi ajuns la liman în cele mai grele cumpene ale vieţii mele.

Sunt de modă veche ? Poate. Dar experienţele de viaţă mi-au arătat că de prea multe ori ne interesăm de informaţii, cunoştinţe şi prea puţin de cadrele axiologice care le dau sens. Uităm prea adesea, odată cu savoir-faire-ul celor şapte ani de-acasă, că, în absenta unui sistem de valori la care aderăm, ideologiile, în sens larg, cunoştinţele şi ideile nu sunt consistente decât aparent.

Valorile te susţin şi te ajută să rezişti mai uşor intemperiilor, în timp ce ideologiile se învechesc pe parcursul unei vieţi şi e posibil să nu-ţi mai fie de folos. Până la urmă, fiecare dintre noi hotărâm o ierarhie între a avea, a şti şi a fi şi parcurgem astfel un proces cognitiv care dă seama de cunoaştere. În cazurile cele mai fericite, acest proces începe cu cei şapte ani de-acasă.