Centenar Spiru Haret

În 9 noiembrie 1912 Spiru Haret a susţinut comunicarea Henri Poincaré la Academia Română. În iulie 1912, matematicianul francez, membru de onoare al Academiei Române a decedat ,,pe neaşteptate”, după cum s-a exprimat academicianul român. Peste puţin timp, la 17 decembrie 2012, se stingea, tot pe neaşteptate, matematicianul Spiru Haret, în casa lui de pe strada Verde (astăzi Gh. Manu) nr.7 din Bucureşti.

Să amintim că Poincaré, evaluând teza de doctorat a tânărului român, susţinută în 1877, cu titlul “Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetelor", a recunoscut originalitatea acestuia: ,,Spiru Haret a dovedit existenţa termenilor seculari de gradul III si acest rezultat a provocat o mare uimire".

La comemorarea centenarului morţii acestei figuri de Panteon Naţional se cade să rememorăm succint idei şi acţiunile sale de reformare a societăţii româneşti.

Spiru Haret este unul din marii creatori de instituţii din România. Ministru al Instructiunii Publice in perioadele : 31 martie 1897 - 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 - 22 decembrie 1904 , 12 martie 1907 - 29 decembrie 1910, Haret a avut privilegiul de a-şi vedea rezultatele aplicării reformei şcolare în creşterea numărului ştiutorilor de carte. Mărturie stau recensămintele epocii.

La recensământul din 1899 procentul ştiutorilor de carte a fost 22% din populaţia ţării, iar recensământul  din 1912 a recenzat aproximativ 40%. Acest progres al şcolii în eradicarea analfabetismului l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună la Congresul învăţătorilor din 1907: „când vă vorbesc despre el, în semn de respect, sculaţi-vă în picioare!”.

Cu siguranţa, schimbarea datorată şcolii în alfabetizarea populaţiei nu a fost spectaculoasă, însă, semnificativ rămâne faptul în sine al înscrierii acesteia în trendul creşterii numărului de ştiutori de carte. Haret a reformat şcoala nu ca politician, ci ca un reformator din poziţia de specialist. Haret a elaborat, pentru contextul românesc, un program de construcţie instituţionalã în care cultura şi educaţia sunt factori importanţi de modernizare a societăţii româneşti. Prin reformele sale, Spiru Haret a urmãrit transformarea  societãţii româneşti, predominant agrare şi ţãrãneşti, într-o societate cu o organizare şi administraţie a instituţiilor după model european.

Însă demnitarul aprecia că orice instituţie să funcţioneze pentru contextul naţional, adică  să corespundă unei trebuinţe reale ,,să se dezvolte de sine, fără să aibă nevoie de nici o încurajare. Cu toate acestea este necontestat că instituţiunile noi, până să ajungă a fi cunoscute şi apreciate precum merită, străbat o perioadă critică, în care au, cu deosebire, tre­buinţă a fi susţinute.” Haret pornea de la ceea ce erau instituţiile româneşti din timpul său, cum ar fi ministerele, cele mai multe dintre ele nefiind înfiinţate prin lege ,,iar atribuţiunile pe care le au sunt moştenite de pe tim­puri, aşa cum s-a apucat.”.

Haret a acţionat, permanent pentru recunoaşterea demnităţii profesiei de dascăl, mai ales a învăţătorului din sate, factor activ al modernizării societăţii. În acest sens a avut de luptat cu adversitatea unor personalităţi, cum a fost, de pildă, Titu Maiorescu, faţă de reglementările sale privind  activitatea extraşcolară a corpului didactic, conferindu-i variate şi semnificative misiuni: lupta împotriva alcoolismului, înfiinţarea de bănci populare, organizarea de cercuri culturale, întemeierea teatrului sătesc, organizarea şezătorilor săteşti şi a serbărilor  şcolare, constituirea şcolilor de adulţi, a bibliotecilor, editarea revistelor şi a publicaţiilor populare. În acest fel, credea Haret, se aducea creşte prestigiul învăţătorului. Haret a văzut în învăţători singurul agent real al modernizării la sate şi de a sprijini ţăranii în actul de emanicipare economică şi socială.

Alături de învăţător, preotului trebuia să-i revină o misiune importantă în actul de culturalizare din sate fiindcă vorba acestuia ,,este mai mult ascultată şi decât a învăţătorului.” De altfel, el a argumentat, in Criza bisericească, despre rolul bisericii în ridicarea nivelului de cultură al ţăranilor. Haret stăruia pe ridicarea culturală a satelor prin cei doi agenţi sociali: învăţătorul şi preotul, reglementată de el în deciziunea privind organizarea cercurilor culturale din 21 februarie 1902. Aceste cercuri reuneau învăţători şi preoţi din grupări de câte cel mult nouă şcoale, urmărind ”Ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, şi a celei materiale, prin îmbogăţirea minţii lor cu cunoştinţe practice.”  Haret o spune el însuşi: ,,M-am silit ca din învăţători şi preoţi să creez o forţă, pe care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranţă şi de decădere a ţăranului, sub toate formele ei”.

Ideile lui Haret despre ridicarea culturală a satului au fost continuate de liberalul Angelescu şi de şcoala sociologică de la Bucureşti condusă de D. Gusti.

O activitate mai puţin cunoscută o reprezintă reglementarea de către Haret  în domeniul vieţii religioase. Lui i se datorează Legea pentru înfiinţarea şi organizarea Casei Sf. Biserici Autocefale Ortodoxe Române, promulgată prin decretul regal nr.  255 din 21 ianuarie  1902. Legea a prevăzut, după modelul legii Casei Şcoalelor, întemeierea unei instituţii de exercitare a supra­vegherii gospodăririi averii bisericii şi aşezămintelor religioase, precum şi administrarea fon­durilor prevăzute în bugetul statului  pentru biserică. Din acest act legislativ rezultă limpede asumarea de către stat, prin intermediul unei instituţii proprii, a controlului necondiţionat asupra patrimoniului religios, cu exepţia fondurilor religioase ale marilor eforii şi epitropii.

În acelaşi context al contribuţiilor haretiene amintim alte două legi: 1. Legea pentru instituirea unei comisii istorice a României, din 1910 prevede constituirea unui organism abilitat cu  publicarea de cronici interne şi externe, documente, inscripţii; 2. Lege pentru organizarea şi administrarea teatrelor, din  1910.
Haret era conştient de efectele produse de unele dintre actele sale, ceea ce îl face sã spunã în cuvântul ţinut la banchetul organizat în onoarea sa în 12 decembrie 1911: ,,Nimeni nu poate sã facã binele fãrã sã nu aibã şi suferinţe pentru aceasta“.

Marele savant şi om de stat a lãsat o valoroasã operã teoreticã şi a reformat societatea  românească, înscrisã pe calea recuperãrii unor decalaje şi a unui timp istoric pentru a fi sincronizatã la spiritual veacului.
 
Haret a fost inclus, în calendarul UNESCO,  ca om de ştiinţă,  pe lista personalităţilor comemorate în 2012 (100 de ani de la moarte). Doar alte două personalităţi româneşti: George Emil Palade şi Sergiu Celibidache sunt incluse în acelaşi calendar pentru marcarea centenarului naşterii lor.

În schimb, în ţară nu s-a organizat un program naţional Centenarul Haret, aşa cum s-a iniţiat Centenarul Caragiale. Anul 2012 a fost declarat Centenar Caragiale, prilejuit de împlinirea a o sută de ani de la decesul  lui I.L. Caragiale, moment de promovare a operelor sale printr-un amplu program de-a lungul întregului an. Iată, de pildă, în Capitală au avut loc 100 de manifestări culturale dedicate Centenarului Caragiale, pe durata a trei luni.

În mod firesc se pune întrebarea: de ce Centenarul Haret, omul care a reformat societatea românească nu se bucură de aceeaşi promovare mediatică, aşa cum se întâmplă cu Centenarul Caragiale?  Indubitabil, amândoi au o contribuţie decisivă la dezvoltarea şi susţinerea spiritului modern românesc, şi, de aceea, în aceeaşi măsură, ar fi trebuit să fie celebraţi în spaţiul public.

Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). Director în Ministerul Culturii (1990-1994). Cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină ,,Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost în perioada 1999-2002. Director al Şcolii Doctorale ,,Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Este autor al lucrărilor: Filosofia românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare (2012), Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media (coord.) (2011), Sociologie românească modernă (2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu,Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura şi biblioteca publică (1991), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987); Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (1974), Studentul şi societatea (1973).

A coordonat colecţia „Ethnos” a Editurii Albatros. A reeditat peste 30 de titluri de lucrări româneşti - majoritatea pentru prima oară de la apariţie, semnate de M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A.D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D. Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu, Marin Ştefănescu, însoţite de ample studii introductive, comentarii şi note. A reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, studiu introductiv, îngrijire de ediţie; note pentru fiecare volum.

În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială (e.g. “Tendential Modernity”, Social Science Information vol. 51, No.1, March 2012: 22-51), mass media şi europenizare.

Domenii de studiu: sociologia comunicării, sociologia şi antropologia culturii, sociologia vârstelor şi generaţiilor, modernitate, europenizare, gândirea filosofică şi sociologică românească.