CFR, trenurile groazei sau „Ce-i de făcut“

Dacă nevoia te cheamă şi ajungi să iei trenul prin Românica, ai sfeclit-o. Fiindcă şi cel mai presupus confortabil vehicul pe şine, IR sau cum i-o mai zice, te bagă în boală la propriu. Nu vă spun poveşti. Mi s-a-ntâmplat chiar zilele astea când nu mai e nici gerul de mai ieri şi nici zăpada cât casa.

Pe ruta Bucureşti – Timişoara (eu am mers până la Sibiu) se târâie câteva vagoane uzate, scârţâind şi pufnind nu doar la deal, pe Valea Prahovei, ci şi pe la poalele Făgăraşilor, în plin şes. Noroc de peisaj că mai uiţi de necaz, dar tot te iau dracii căci în 6 -7 ore numita alcătuire de-abia ajunge la Sibiu. Un vecin al meu de compartiment care vine tocmai de la Timişoara, pierzându-şi de tot răbdarea, măsoară cu pasul culoarul în lumina chioară care nici să citeşti nu te lasă. Cum la dus am murit de dorul unui ceai cald fiindcă trenul ăsta n-are bufet şi nici vânzători ambulanţi, mi-am luat la întoarcere, prevăzătoare, termosul...

După Braşov, mai sunt în vagon doar patru persoane la clasa întâi unde costă doar până la Sibiu milionul, dar controlorul ne cere de zor biletele, că ce să facă şi el, asta-i e meseria. Îi spun că nu merge lumina la toaletă. Se face că n-aude. Îl rog să facă ceva cu uşa de la tampoane care stă căscată lăsând vântul să şuiere. Ridică din umeri. Şi peste toate belele nepăsătoarea, fiară pe şine pufăie şi geme prin toate haltele. Plăteşti tren de viteză, dar stai matale şi în haltă la Buftea, când nu stai pur şi simplu pe şine, că se repară. De când auzim sloganul acesta mincinos ar fi trebuit ca măcar pe ici, pe acolo să mai fie şi gata câte ceva din reparaţiile astea. Drept să spun nu-mi arde de glumă fiindcă o călătorie ca asta te îmbolnăveşte, cum mi s-a-ntâmplat mie. Te pune la pat gripa, dar şi inima rea, fiindcă nimeni nu pare să ia în seamă această problemă gravă. Românul n-are cu ce să mai meargă de colo până acolo la el acasă. Pe şosele mori cu zile. Avioanele costă de-ţi cad măselele, iar trenul, bătrânul tren al tuturor timpurilor, stă să cadă de pe şine (când n-au dispărut şi acestea).

E un serial frumos la televizor despre trenuri. Eheee! Trenurile de altădată! Când s-a plimbat Carol la Giurgiu!.... Nu eram chiar codaşii Europei pe vremea aia, zic pricepuţii în materie, şi ne-ndeamnă să vizităm Muzeul Căilor Ferate. Dar se gândeşte cineva că în muzeul ăsta ar putea sta şi CFR-ul de azi?! Şi asta tot ar fi bine fiindcă o piesă de muzeu e nepreţuită câtă vreme piesele despre care vă povestesc ar trebui scoase din uz din cu totul alte motive. Când am ajuns acasă cu misiunea îndeplinită până la sacrificiu, la televiziunile de ştiri domnişoarele atotştiutoare se ocupau tot de ce ştiu ele că place stăpânirii. De girofarul de la maşina procurorului Şef de antemergătorul pe motocicletă al fostului ministru Oprea, de tururile de la alegeri. Când mai văd şi luxul de la Parlament, scaunele de lemn mahon cu  piele galbenă de la Curtea Constituţională înnebunesc de tot. O Românie paralelă cu viaţa reală, o Românie care înţelege şi practică pe dos democraţia la care a râvnit. Pe ce lume trăiţi, fraţilor?! Pentru cine vă mai alegeţi, căci în curând o să rămâneţi singuri şi pe liste şi la urne. Aş vrea să-i văd aliniaţi pe toţi miniştrii transporturilor din '89 încoace. Expuşi în piaţa publică dimpreună cu toţi aceia care şi-au bătut joc şi de puţinul pe care l-a avut această ţară. Sau de multele ei realizări – cum zic unii şi poate că au dreptate.

N-am de gând să vă povestesc chiar toate câte le-am trăit eu în călătoria cu pricina, dar una trebuie să v-o mai spun. Trenurile la Sibiu nu opresc la peron, fiindcă gara n-are peroane, ci doar nişte linii acolo… unde trag trenurile. Ca să te urci pe scara ce se iţeşte la vreun metru în sus îţi trebuie antrenament de alpinist sau, în orice caz, binevoitori care să te împingă. În sus. Şi oraşul acesta a fost capitală culturală europeană! Ce-i drept are şi un aeroport care leagă Sibiul cu străinătatea. Numai cu străinătatea. Şi asta explică tot.

CFR-ul are însă şi succese. La Gara de Nord a fost înfiinţat un serviciu automat de taxi. Dar ce să vezi, mai mult nu funcţionează. Ba n–are hârtie pentru a-ţi elibera bonul de comandă, ba se strică, fiindcă au grijă să-l blocheze piraţii ce mişună la uşa peronului. Escrocii care te îmbie cu ofertele lor obraznice şi pe care poliţistul care trece pe-acolo se face că nu-i vede. Să trăiţi, Şefu'! Oare Şefu' ăsta, numit aşa familiar de iliciţi închid ochii degeaba. Zic şi eu. N-am dat cu paru'.

Ce-i de făcut?!

S-a mai auzit întrebarea asta retorică de multe ori în istorie. Mie însă niciodată nu mi-a sunat atât de tragic.