Cicadele lor gălăgioase şi insectele noastre politice

Când le-am auzit prima oară, am crezut că mi s-a defectat maşina. Am închis muzica şi am deschis geamurile ca să aud din ce parte vine zgomotul acela curios, un zăngănit neuniform, o gălăgie care putea fi metalică dar nu era, o croncăneală păsărească piţigăiată. Când m-am prins că „defecţiunea“ venea din măslini am mers mai departe, fără griji, dar mi-a rămas în minte curiozitatea şi în corp nervozitatea.

Au trecut vreo doi ani şi nu m-am mai întâlnit cu zgomotul lor, al cicadelor, am aflat mai târziu că sunt de fapt nişte insecte zgomotoase pe care le întâlneşti în Grecia când intri în zonele cu plantaţii de măslini, adică de-a lungul şi latul Eladei, mai puţin în ciclade, care nu sunt cicade, au doar asemănare semantică, pentru că acolo vântul sărat al mării omoară vegetaţia şi măslinii, deci şi insectele care s-ar prinde de scoarţa lor. 

Cicadele sunt un fel de greieri enervanţi, dar „cântecul“ lor e doar o zarvă continuă, nu un concert, obositoare până când te obişnuieşti cu ele, cât e ziua de lungă. E un zgomot de fond, un ţârâit strident în buclă, o agitaţie întreruptă doar de apusul soarelui. Doar întunericul, din nu ştiu ce motiv, le opreşte ca un ceas adormitor, iar răsăritul este, cum altfel, ceasul deşteptător. Tac toate odată, uneori la oră fixă, ieri la douăzeci şi unu şi şase minute fix, de parcă n-ar fi existat niciodată. Şi, în momentul acela, ţi se pare ceva nefiresc, te-ntrebi ce-ţi lipseşte, ce s-a întâmplat, de ce te deranjează liniştea.

N-aş fi adus vorba despre cicade, aceste insecte cu corpul mic şi capul mare, cu aripi mai lungi decât ele, dacă nu m-ar fi dus gândul în mod ciudat la România şi zgomotul ei de fond continuu, fără nici o finalitate, doar gălăgie făcută de mii de personaje cu corpul scurt şi capul mare, fără aripi însă, care le fac şi altora capul mare. Insectele noastre de toate zilele, în special cele politice, fac zgomot fără să stea cocoţate în măslini, croncăne, ţipă neuniform, e o zarvă neîntreruptă măcar de apusul soarelui, o gâlceavă fără finalitate. Din punctul acesta de vedere, al tăcerii la un semn, insectele noastre politice nu se aseamănă cu cicadele. Ba din contră, apusul le dă aripi mai lungi decât corpul, le face şi mai zgomotoase, le agită şi se învârt - pe toate canalele, din toate antenele - ca un titirez. 

Ne-am obişnuit atât de tare cu gălăgia, cu „declaraţiile“, cu „conferinţele“, cu bâzâitul neîntrerupt, cu ce-a spus unul şi ce îi replică altul, încât nu mai ştim cum e liniştea, care e normalitatea, cum se trăieşte firesc. „Păsăreasca“ a devenit limba oficială, nu ne mai sperie, nu ne deranjează. Lor le convine să facă gălăgie pentru că aşa nu mai pune nimeni întrebări, nu se aud decât ei, alte voci au amuţit.

„Cicadele politice“ turuie într-una şi ne induc o normalitate nefirească, ne traduc visele şi ne spun că trăim bine. Dacă n-ar exista zgomotul de fond din România ne-am da seama că suntem un hârb care se târâie pe străzi proaste, că maşina noastră produce un zgomot nefiresc, că mergem spre nicăieri într-o veselie tâmpă acompaniaţi de un concert fals. Care nu se opreşte măcar la apus, cât să ne auzim, măcar din când în când, gândurile şi, măcar odată, să nu ne mai trezim nervoşi.