Cifru, cod şi parodie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un anume S.P. publica pe o coloană de ziar câteva sfaturi «Pentru cei aflaţi în aceste zile la mare».

Descusut cu privire la diferenţa dintre cifru şi cod, un personaj din romanul „Mincinosul" de Stephen Fry dă următoarea explicaţie: Cifrul este un sistem de mascare a informaţiei în care fiecărei litere a alfabetului îi corespunde un număr. Astfel, dacă A = 1, B = 2, C = 3, D = 4 etc., prenumele Adrian devine, trecut în cifru, 1-4-18-9-1-14. În ce priveşte codul, el presupune un acord între emiţătorul şi receptorul mesajului, în virtutea căruia sintagmele folosite au, pentru ei doi, alt sens decât cel uzual. Prin urmare, dacă „Au adus banane" înseamnă „Trebuie să ne vedem la locul obişnuit", „la magazinul din colţ" înseamnă „în seara asta", iar „şi vreau să cumpăr câteva" înseamnă „la şapte şi jumătate", sensul adevărat al frazei „Au adus banane la magazinul din colţ şi vreau să cumpăr câteva" este „Trebuie să ne vedem la locul obişnuit în seara asta la şapte şi jumătate". Elegant, simplu şi isteţ.

Codul e privit de mulţi drept fratele emancipat al cifrului, al cărui drum prin istorie a lăsat în urmă coincidenţe, întorsături de situaţie, tragedii şi poveşti savuroase. De exemplu, rezistenţa franceză din cel de-al Doilea Război Mondial şi-a deghizat mesajele în două versuri din Verlaine. Luptătorii i-au prelucrat poezia şi au ascuns pârjolul unei veri în plânsetul unei toamne. Primul vers din „Chanson d'automne" - „Les sanglots longs des violons de l'automne" - îi anunţa pe membrii reţelei „Ventrilocul" din Orléans că atacarea punctelor feroviare din regiune devenise iminentă. Al doilea vers - „Blessent mon coeur d'une langueur monotone" - , difuzat în seara lui 5 iunie 1944, transmitea că atacul urma să se desfăşoare chiar a doua zi, concomitent cu debarcarea aliaţilor în Normandia. Murmurând aliteraţii cu sentimentul că îngânau mantra izbânzii, uneltitorii din reţeaua „Ventrilocul" (Muriel Byck, Blanche Charlet, Pierre de Vomécourt şi ceilalţi) au prins, cum s-ar spune, codul de coadă şi şi-au jucat viaţa la ruleta riscului.

Dacă francezii au pus patetism şi freamăt în poveştile despre codurile din război, românii au ales cum era de aşteptat - nu şi de dorit - culoarul parodiei. Astăzi, 18 decembrie, se împlinesc două decenii şi un an de când în „Scânteia tineretului" apărea un text aşa-zis dinamitard. Un anume S.P. publica pe o coloană de ziar câteva sfaturi „Pentru cei aflaţi în aceste zile la mare". Destui dintre cei care au citit textul lui S.P. au decis: ne aflăm în faţa unui cod. Cum altfel ar putea să apară nişte recomandări estivale în miezul iernii? Cum să explici strategiile de bronzare înaintea Crăciunului? Prin urmare, era limpede: în „Scânteia tineretului" se scria codificat. Esop înviase şi nimeni n-a văzut că rândurile respective făceau parte din pagina de umor a ziarului. Paranoia se înfiinţase la întâlnire, punctuală ca Phileas Fogg. Toate bune şi frumoase, dar rămânea o problemă: cui erau menite sfaturile? Teroriştilor lui Ceauşescu sau răzvrătiţilor care erau chemaţi la acţiune? Militarilor sau civililor? Celor răi sau celor buni? Două şcoli de gândire au înflorit în vecinătatea acestor teorii şi s-au căznit, cu egală ineficienţă, să omologheze o aberaţie.

Astăzi, amintirea întâmplării e însoţită de un surâs pelin: Ce naivi eram! Atunci, însă, textul lui S.P. provocase patimi, furtuni de partid şi şedinţe de beştelire. Inclusiv identitatea lui S.P. devenise o temă fierbinte, bănuindu-se că îndărătul iniţialelor se găsea fie un indiciu despre kilometrul 0 al rebeliunii (Sala Palatului), fie sloganul unui personaj colectiv (Sus Poporul!). Când s-a aflat că S.P. era pur şi simplu Sorin Preda, redactor la amintitul ziar, joaca a încetat, parcă spre regretul oamenilor siliţi să se retragă din decorul parodic şi să încerce - of, ce neplăcere! - terapia seriozităţii. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite