Cine are nevoie de cai?

„Cazul Letea" nu e o înfruntare între neoecologişti şi oameni pragmatici, între vegani şi „carnivori", ci e urmarea unei pierderi de rost şi de minţi.

De ce ar trebui caii protejaţi şi măcar un pic respectaţi? Să-mi fie iertată discriminarea, dar rostul porcului sau al oii a fost dintotdeauna hrana, aşa cum ale calului au fost drumul, măreţia şi viteza. Pe când bidiviii mureau cu miile pe câmpurile de bătaie, porcii se îndopau prin coteţe. La fel, statuile ecvestre nu ni-i prezintă pe regi cocoţaţi în spinarea unei oi ori a unei vaci. La scara istoriei, i-au fost omenirii un fel de guvernante, căci sute de ani ne-au ţinut în spate. Apoi, când şi-au pierdut rostul, i-am îndesat sub capote, măsurându-ne puterea tot prin ei. Le-am lipit aripi, s-au cabrat graţios prin sigle, cu panaşuri înfipte în frunte au executat paşi eleganţi, copiii s-au legănat pe duhurile lor din lemn.

Dacă zebrele şi-ar schimba astăzi pijamalele cu unele cafenii, le-am zice cai. Ar fi mai simplu pentru stomac. Dacă, de pildă, toate privighetorile şi-ar pierde trilul, în doi-trei ani le-am răsuci pe toate pe ţepuşe, deasupra focului. Am mânca până şi îngeri dacă ni s-ar arăta în faţa ochilor. Culeşi cu plasa de fluturi în zori, când cade roua, se zice că aripioarele lor sunt fragede şi ajută la prelungirea vieţii.

Să fie la mijloc şi invidia? Chiar şi în grajd, cu şaua pe spinare şi tras de dârlogi ori proptit între hulube, calul pare cumva prea liber. Ce să mai zicem de cazurile când sălbatica bucată de salam în devenire îşi bagă botul printre ulucile gardului ori îl sare nepăsătoare, tropăind peste dreptul nostru la proprietate? Ciudat totuşi, nu băgăm de seamă în acelaşi timp că noi suntem ăia care trăim în rezervaţii, cu ochelari de cal puşi peste ochi.

Avem nevoie de caii aceştia sălbatici măcar pentru a-i vopsi în verde şi a-i lăsa să zburde pe pereţi. Un neam, aproape oricare altul, ar fi păstrat raiul Deltei intact. Noi l-am umplut cu vile şi cu noi înşine, căci avem mare nevoie de spaţiu pentru saloane şi bucătării. Chiar şi în Parcul Naţional Retezat, specia universal protejată, termita umană, şi-a construit câteva muşuroaie.

Ce destin ferfeniţit până la urmă, o remorcă să ducă nişte cai! Acest lung drum către abator arată cât de departe putem ajunge fără generosul efort al copitei şi cât de jos putem cădea acum, când nu ne mai zvârle nimeni din şa. Altfel spus, hai sictir, calule! Am fost prieteni buni cândva, dar, ştii care-i problema?, între timp ni s-a făcut cam foame.

www.adriangeorgescu.ro