STUDIU Cine sunt, ce vor şi în ce cred tinerii români?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vasile Ernu, în dialog cu Cătălin Augustin Stoica, despre rezultatele studiului: „Tineri în România: griji, valori, aspiraţii şi stil de viaţă“.

(FES – studiul integral aici).

Cătălin Augustin Stoica şi-a obţinut titlul de doctor în Sociologie la Universitatea Stanford, în 2005. Din 2007, este director general al CURS. Este, de asemenea, conferenţiar universitar la  SNSPA, Departamentul de Sociologie. Spre deosebire de alţi confraţi sociologi, refuză (pe cît posibil) apariţiile la televizor şi interviurile. A făcut însă o excepţie de această dată.

Înainte de a porni discuţia mai aplicat, poate ar fi bine să ne spui, în mare, care a fost metodologia acestui studiu realizat de CURS?

Studiul iniţiat şi finanţat de Fundaţia Friedrich Ebert – Romania (FES) a avut două componente: o componentă cantitativă – un sondaj realizat pe un eşantion probabilist, stratificat, multi-stadial, de 1.302 de respondenţi, reprezentativ la nivel naţional pentru populaţia rezidentă a ţării cu vîrste cuprinse între 15 şi 29 de ani; marja teoretică de eroare +/-2,7% la un nivel de încredere de 95%. Interviurile din cadrul acestui sondaj au fost de tipul faţă-în-faţă şi au fost realizate în perioada 19-31 iulie 2014, la domiciliul respondenţilor. Componenta calitativă a constat în realizarea unui număr de 10 interviuri de grup (focus-grupuri) cu tineri din Bucureşti, Moldova, Muntenia şi Transilvania; în regiunile menţionate, focus-grupurile s-au desfăşurat în septembrie 2014, atît în mediul urban cît şi în mediul rural. Discuţiile de grup au vizat explorarea în profunzime a unora dintre rezultatele sondajului. Ţin să precizez că sondaje similare au fost finanţate de FES în ţări precum Croaţia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia-Herţegovina. În toate aceste tări şi în România, s-a utilizat acelaşi chestionar, iar metodologia de eşantionare a fost similară – un fapt ce ne va permite, într-o altă fază, compararea datelor. 

image

Rezultatele obţinute în urma acestui studiu ţi-au modificat cumva opiniile sau ţi le-au întărit? Ce te-a surprins cel mai mult din rezultatul studiului de faţă?

La o primă vedere, sînt lucruri surprinzătoare. Dacă ţinem însă cont de nişte date factuale, unele chestiuni par mai puţin senzaţionale. Spre exemplu, cei mai „vîrstnici” respondenţi din eşantionul nostru sînt născuţi în 1985; cei mai tineri sînt născuţi în 1999 şi aveau la momentul sondajului 15 ani. Practic, vorbim despre oameni care au fost formaţi în întregime în post-comunism. „Piaţă liberă”, „şomaj”, „nesiguranţa locului de muncă”, „mari inegalităţi sociale” sînt „lucruri” de la sine înţelese (taken-for-granted) pentru aceşti tineri. Mai mult, dincolo de post-comunism, nu trebuie să uităm că respondenţii noştri s-au format într-o perioadă marcată de revoluţia noilor tehnologii (Internet etc.).

Aşadar, din acest punct de vedere, unele rezultate sînt mai puţin surprinzătoare; alte date sînt totuşi neaşteptate. Bunăoară, atitudinea tinerilor faţă de întreruperile de sarcină: 19% dintre ei consideră că avorturile ar trebui total interzise; 37% consideră că avorturile ar trebui permise doar în cazul în care viaţa mamei este pusă în pericol şi 36% susţin că avorturile ar trebui să fie permise fără restricţii, aşa cum sînt în prezent; 8% nu au răspuns la această întrebare. În total, 56% dintre tineri susţin restrîngerea dreptului la avort într-o formă sau alta.

Chestia asta a surprins pe mulţi, ţinînd cont de istoria recentă a României şi dramele provocate de politica pro-natalistă a lui Ceauşescu. Mai mult, unii dintre aceşti tineri au părinţi din generaţia „decreţeilor”, a celor născuţi după sau ca urmare a decretului de interzicere a avortului din 1966. Cei mai mulţi respondenţi au bunici care au trăit pe pielea lor efectele sinistrului decret. Pe acest fundal, e normal să ne mire atitudinea tinerilor. La o examinare suplimentară a datelor, lucrurile sînt mai puţin pesimiste. În primul rînd, răspunsurile la această întrebare au fost influenţate de aşa-numitul „efect de dezirabilitate socială”: tendinţa subiecţilor de a da răspunsuri conforme unor norme (religioase, sociale, legale) larg acceptate şi de a supra-raporta comportamente pozitive ori dezirabile social. Mai departe, liberalismul în raport cu avorturile creşte odată cu vîrsta. Cu cît înaintează în vîrstă şi odată ce îşi încep viaţa sexuală, nesurprinzător, tinerii devin mai liberali, permisivi în raport cu avorturile. Deci, lucrurile nu sînt bătute în cuie din acest punct de vedere.

Fără îndoială, unii tineri sînt şi vor rămîne conservatori din acest punct de vedere. Posibile explicaţii pentru atitudinile lor sînt influenţa familiei, fervoarea religioasă post-comunistă şi – de ce nu? – educaţia religioasă în şcoli. Fiindcă vorbim despre religie, doar 1% dintre respondenţii noştri s-au declarat fără religie, iar 1% nu au răspuns la întrebarea asta. În rest, 85% au declarat că sînt creştini-ortodocşi, iar 13% au invocat alte denominări religioase. Sigur, comparativ cu alte ţări din UE sau chiar alte foste ţări comuniste (de ex., Cehia), procentul ateilor din rîndul tinerilor (dar nu numai) e foarte mic. Sînt însă tinerii români chiar atît de religioşi? Sînt ei habotnici? Sondajul nostru a inclus şi o serie de întrebări care ne-au permis să distingem între declaraţii şi practici. Spre exemplu, unul dintre co-autorii studiului, Daniel Sandu, a calculat un indice al atitudinilor religioase (de ex., credinţa că Raiul şi Iadul există, că Dumnezeu a creat lumea etc.). Din punctul asta de vedere, doar 53% dintre tinerii din eşantion s-ar încadra în categoria „credincioşilor”. Mai departe, cînd ne uităm la practici religioase (mersul la biserică, pelerinaje, a ţine post, a te spovedi etc.), constatăm că religiozitatea profundă a tinerilor din Romania este mai degrabă un mit. Deci, parafrazîndu-l pe Peter Berger, lucrurile nu sînt ceea ce par a fi.

Rezultatele studiului par a ne spune, cumva, că sîntem încă într-o fază premodernă şi nici noua generaţie nu se pregăteşte să facă pasul spre modernitate. Mă uitam la tipul de încredere: după familie vin nu oamenii pe care ni-i putem alege, cum ar fi prietenii, ci cei care ne sînt daţi, adică rudele. Care ar fi elementele centrale ale raportului tinerilor cu familia şi societatea ?

„Tradiţionalism” şi „modernitate” sînt noţiuni centrale teoriilor vestice ale modernizării; nu le îmbrăţişez neapărat. Bunăoară, sociologul polonez Piotr Sztompka susţinea că proiectul comunist de modernizare a rezultat într-o „modernitate contrafăcută” (fake modernity), însă noţiunea lui este încărcată valoric şi nu foarte bine definită empiric. Politologul american Ken Jowitt, care a studiat Romania anilor ’60-’70, vorbeşte despre „neotradiţionalismul” regimurilor leniniste; Andrew Walder, expert american pe China, discută şi el despre „neotradiţionalism comunist”. Noţiunile celor doi sînt mai bine definite şi implică faptul că, în ciuda eforturilor de modernizare, anumite structuri ale ordinii tradiţionale au persistat în comunism. Cei doi se referă în special la tipuri speciale de relaţii sociale centrate pe familie şi la relaţii de autoritate de tip clientelar. Putem, desigur, discuta mult pe tema asta, dar revenind la studiul nostru, aşa cum ai remarcat, grupurile în care tinerii au cea mai multă încredere sînt familia, rudele şi abia apoi prietenii. 

Din nou, să nu ne grăbim cu etichetările. Peste o treime din eşantion (35%) sînt persoane cu vîrste cuprinse între 15 şi 19 ani; e normal ca principalele repere ale încrederii să fie familia de origine (mamă, tată, fraţi, surori) şi alte rude. Repet, putem dezbate în ce măsură, pentru alte segmente de vîrstă, centrarea încrederii pe familie reprezintă un indicator al aşa-zisului „familism amoral” – o noţiune consacrată de scrierile unui politolog american conservator, Banfield, asupra sudului Italiei în anii ’50. Pentru Banfield, limitarea încrederii interpersonale doar la familie (extinsă sau nu) reprezenta principalul obstacol pentru modernizarea Italiei – o idee preluată apoi de Robert Putnam şi integrată în noţiunea de capital social.     

Revenim la o altă temă durută. La capitolul „educaţia tinerilor şi piaţa forţei de muncă”,  înţeleg că fluiditatea socială a scăzut faţă de perioada de dinainte de 89. Avem mai puţină mobilitate socială, mai multă conservare de status? Adică şansa de a lua un ascensor social se reduce simţitor?

Da, din nefericire, aşa stau lucrurile şi mă bazez pe analizele făcute de unul dintre co-autorii studiului, Radu Umbreş. Radu a scris o lucrare de dizertaţie (Master) excelentă la Oxford pe tema mobilităţii şi a fludităţii sociale in România. Comparînd situaţia tinerilor de la noi cu date anterioare, Radu susţine că fenomenele de reproducere socială ori a avantajelor clasei de origine sînt din ce în ce mai accentuate. Spre exemplu, analizînd subeşantionul celor care şi-au încheiat şcoala şi lucrează, constatăm că aceştia au mai mulţi ani de şcoală decît părinţii lor. Aici însă avem de-a face cu mobilitate structurală: atingerea unor niveluri de şcolaritate superioare celor ale părinţilor s-a datorat în primul rînd expansiunii post-1990 a sistemului de învăţămînt, prin înfiinţarea de licee, renunţarea la învăţămîntul profesional, creşterea numărului de locuri în învăţămîntul mediu şi superior, înfiinţarea unor facultăţi noi, adeseori fabrici private de diplome etc. La fel stau lucrurile şi în privinţa clasei sociale: modificarea structurii economiei naţionale (dezindustrializare şi trecerea la o economie bazată pe servicii) a generat fenomene structurală de mobilitate socială ascendentă; aceste chestiuni au fost analizate excelent de Cristi Pop de la Cluj in teza sa de doctorat. Totuşi, aşa cum remarcă Radu, deşi este mai mult loc la vîrful ierarhiei şcolare, locurile de la vîrf sînt mai repede ocupate de cei care au părinţi cu niveluri superioare de şcolaritate. Spre exemplu, şansele relative unui copil al cărui tată este absolvent de facultate de a termina o facultate sînt duble comparativ cu şansele de a termina o facultate ale unui copil al cărui tată are doar studii medii. Transmiterea intergeneraţională a avantajelor familiei sau a clasei de origine s-a accentuat în post-comunism şi ea îmbracă forme diverse. Bunăoară, părinţii cu nivel ridicat de şcolaritate au venituri mai ridicate şi pot investi mai mult în educaţia copiilor. Şi în eşantionul nostru, copiii ai căror părinţi au ocupaţii aflate la vîrful ierarhiei fac mai multe meditaţii, au mai multe cărţi în casă, au acces la şi folosesc noile tehnologii într-o mai mare măsură decît copiii ai căror părinţi sînt situaţi la baza ierarhiei sociale. Acestora li se adaugă, fară îndoială, efectele datorate inegalităţilor dramatice de dezvoltare socio-economică dintre mediul rural şi urban şi între regiunile ţării. Cu alte cuvinte, şansele copiilor provenind din mediul rural şi/sau din regiuni sărace de a termina liceul sau o facultate au scăzut simţitor în post-comunism, ceteris paribus.

Cum văd tinerii accesul la un loc de muncă, cum înţeleg ei raportul cu munca, patronatul, statul etc.?

Aici sînt mai multe de spus. În primul rînd, citesc şi eu în presă lamentări ale unor patroni români, potrivit cărora şcoala nu-i pregăteşte pe tineri pentru piaţa muncii. Niciodată nu mi-a fost foarte clar la ce se referă astfel de reproşuri, pentru că, de cele mai multe ori, cei care se plîng de acest lucru nu pot nici ei da mai multe detalii. Chestiunea nu se pune în termeni de „ştim noi ce vrea «piaţa» într-adevăr?”, ci mai degrabă „putem afla ce vrea «piaţa» şi reforma sistemul de învăţămînt în conformitate cu dorinţele ei?”. Invocîndul pe Raymond Boudon, eu cred că e aproape imposibil să reformăm sistemul de învăţămînt astfel încît el să corespundă într-o foarte mare măsură „pieţei“. De ce? Pentru că economia globală şi implicit cea naţională sînt extrem de dinamice şi vulnerabile. Un studiu serios asupra cerinţelor pieţei poate lua circa un an, dar în acest interval de timp pot interveni schimbări radicale la nivel global. Bunăoară, ce relevanţă mai au în prezent studiile de acest gen făcute cu puţin înainte de criza globală din 2007-2010? În toată chestia asta cu „cerinţele pieţei” e foarte multă gîndire deziderativă (wishful thinking) de sorginte neoliberală.

Revenind la studiul nostru, tinerii care lucrează în prezent au declarat următoarele: 30,5% spun că activează în profesia pentru care s-au pregătit; 14,6% consider că activează într-un domeniu conex/apropiat celui încare s-au pregătit; 31,2% au spus că lucrează într-un domeniu total diferit; 19,3% nu au nici o calificare specifică, iar 4,5% nu au răspuns. Aşadar, 45% lucrează fie în domeniul pentru care s-au pregătit, fie într-un domeniu conex, şi 31,2% într-un domeniu total diferit. Cred că datele noastre sînt mai optimiste decît luările de poziţie ale unor patroni şi CEO autohtoni, care, de obicei, se plȋng de orice.  

La ȋntrebarea “Care este principalul factor pentru a accepta un loc de muncă?”, răspunsurile au fost: salariul – 62%; siguranţa locului de muncă – 18%; satisfacţia cu munca pe care o faci – 13%; posibilitatea de a lucre alături de oameni care îţi plac – 3%; alţi factori (nespecificaţi) – 2%. Într-un context marcat de sărăcie şi somaj, era de aşteptat ca veniturile şi siguranţa locului de muncă să ocupe locuri fruntaşe. Mai interesante mi s-au părut răspunsurile la întrebarea privind importanţa unor factori pentru găsirea unui loc de muncă. La acest punct, pe primele două locuri se situează „cunoştinţele/prietenii” şi „experienţa profesională”, urmate de “nivelul şcolii absolvite,” „relaţiile/pilele politice” şi „noroc”. Chestiunea experienţei profesionale ne-a fost semnalată şi în focus-grupuri; interlocutorii noştri se plîngeau, pe bună dreptate, de faptul că majoritatea angajatorilor preferă candidaţii cu experienţă profesională. Această cerinţă are un caracter discriminatoriu în privinţa tinerilor care, prin definiţie, nu au experienţă profesională. Chestiunea „prietenilor/cunoştinţelor” merită o discuţie separată. Pe de-o parte, aici avem de-a face cu rolul capitalului social ori al relaţiilor sociale în găsirea unui loc de muncă; relaţiile sociale au un rol important pentru găsirea unui loc de muncă şi în Occident, vezi studiile clasice ale sociologului Mark Granovetter pe această temă. Pe de altă parte, nu este exclus ca o parte a conţinutului noţiunii „cunoştinţe” să includă, în context românesc, şi chestiunea pilelor; e vorba nu neapărat de pile politice, ci de alte „pile”, care au totuşi conotaţii negative, precum în perioada comunistă, şi care fac trimitere la un soi de mobilitate socială sponsorizată oneros.     

Un capitol aparte este cel legat de „stilul de viaţă şi timp liber” al tinerilor. Se anunţă o generaţie tot mai hedonistă şi tot mai individualistă. Care ar fi principalele tendinţe al „noului stil de viaţă” al generaţiei tinere? Se deosebesc ei radical de părinţii lor? 

În mod clar, din acest punct de vedere, tinerii sînt diferiţi de părinţii lor. Dar acest lucru este valabil peste tot în lume; nu de pomană se invocă adesea aşa-zisul conflict între generaţii în explicarea atitudinilor şi comportamentelor tinerilor. Dincolo de aceste fenomene universale, principalele diferenţe dintre tinerii din România şi părinţii lor ar fi următoarele:

1) Aşa cum am mai spus, subiecţii noştri s-au format într-o realitate politică şi economică radical diferită de cea în care s-au format părinţii lor. Libertatea de expresie, de circulaţie, alegeri libere, democraţie (imperfectă, desigur), acces neîngrădit la informaţie, economie de piaţă, abundenţa de produse şi servicii – toate acestea sînt lucruri luate ca fiind de la sine înţelese de tinerii din studiul nostru. Pentru părinţii lor, acestea erau idealuri ori chestiuni SF.

De aici decurg multe diferenţe de raportare la realitate: potrivit altor sondaje CURS, generaţia părinţilor şi a bunicilor regretă elementele de protecţie socială ale defunctului regim: accesul la creşe, grădiniţe, şcoli, facultate, locuinţe, siguranţa locului de muncă, acces la servicii de sănătate. Tinerii nu regretă aceste lucruri, pentru că nu le-au cunoscut. Din păcate, aceşti tineri şi generaţiile viitoare nu vor avea nici măcar şansa de a cunoaşte aşa-zisul stat al bunăstarii, caracteristic Occidentului în epoca Războiului Rece. 

Dacă pentru părinţi şomajul, concedierile sau schimbarea frecventă a locului de muncă reprezintă încă lucruri injuste şi de neînţeles, pentru tineri, a nu avea un loc de muncă, a fi concediat repetat sau a nu ţi se respecta drepturile de salariat sînt chestiuni „naturale”. Incertitudinea ridicată şi marginalizarea (economică, socială) sînt, pentru tinerii de azi, chestiuni date ori parte a regulilor jocului. Or, şi din acest motiv, cred, radicalismul şi capacitatea de revoltă a tinerilor din Romania şi alte foste ţări surori sînt diminuate.   

2) Pe un alt palier, diferenţele dintre tineri şi părinţii lor sînt generate şi de fenomenele de globalizare asociate accesului la noile tehnologii de comunicare. Eu am văzut prima oară în viaţa mea o telecomandă la vîrsta de 14 ani, la cineva care avea video; am atins prima oară tastatura unui computer cînd aveam 23 de ani. Tinerii aceştia au crescut cu televizoare color, telecomenzi, programe tv extreme de variate, computere, acces la Internet, telefoane mobile. Au un alt mod de a procesa informaţia şi de a se raporta la ea. Sînt, comparativ cu părinţii lor, mult mai cosmopoliţi şi mai conectaţi la fenomene globale, chiar dacă e vorba doar de curente muzicale sau modă. Bun, sînt fără îndoială şi efecte negative asociate acestor noi realităţi. Mă uit, bunăoară, la studenţii mei: nu se pot concentra pe durate lungi, nu pot citi texte lungi şi în general nu le place să citească, caută soluţii şi răspunsuri rapide şi, dacă nu le găsesc imediat, se blochează şi renunţă. Totuşi, avantajele noilor tehnologii sînt incomparabil mai numeroase decît dezavantajele. Din acest punct de vedere, cred că discuţia ar trebui să se concentreze pe efectele inegalităţilor sociale şi economice asupra accesului la noile tehnologii în rîndul tinerilor (dar nu numai). Inegalităţile economice generează aşa-numitele disparităţi de competenţe digitale, ce afectează şansele de reuşită profesională ale tinerilor. Datele studiului nostru relevă şi la acest punct o serie de disparităţi mari între tinerii din mediul urban şi cei din mediul rural sau între cei proveniţi din clase sociale diferite.

În ceea ce priveşte hedonismul tinerilor ori înclinaţia lor spre distracţie, lucrurile nu trebuie luate în tragic. Ca adolescent, şi mie îmi stătea mintea numai la distracţie, fete, muzică etc. Politică? Bun, spuneam bancuri cu Ceauşescu, eram conştient că totul e absurd, ascultam acasă Europa Liberă cu ai mei, dar pînă la 18 ani nu îmi puneam problema politicii. Abia pe la 19 ani, după ce am început să lucrez într-o fabrică bucureşteană, am început să mă gîndesc mai serios la politică, în sensul de a face ceva împotriva regimului. Nu am mai apucat să fac nimic, întrucît m-au luat în armată şi apoi a căzut comunismul. Ca mine au fost probabil mulţi alţi tineri. Acelaşi lucru e valabil şi pentru tinerii din studiul nostru. Repet, 35% din ei au vîrste cuprinse între 15 şi 19 ani; alţi 36% au vîrste cuprinse între 20 şi 24 de ani. La vîrstele astea şi ţinînd cont de faptul că regimul politic e altul, e normal ca principalele preocupări ale tinerilor de la noi să vizeze petrecerea timpului liber, distracţia, relaţiile cu partenerii/partenerele, haine, muzică etc. În plus, să nu uităm că oportunităţile de petrecere a timpului liber pe care le au sînt radical diferite decît cele ale generaţiei părinţilor lor.

Nu mă pot pronunţa cu privire la individualismul tinerilor fiindcă nu am avut indicatori care să surprindă acest lucru. Da, în sondajul nostru, tinerii apar mai preocupaţi de şi mai optimişti în legătură cu viitorul lor decît în legătură cu viitorul societăţii româneşti în ansamblul ei. Este acest lucru un indicator cert al individualismului? E greu de spus. Mai mult, întrucît nu avem sondaje similare despre generaţiile anterioare, este dificil de precizat în ce măsură noile realităţi economice – capitalismul şi criza – au generat mai mult individualism în rîndul tinerilor.

O discuţie similară s-ar putea purta pe tema aşa-numitelor valori post-materialiste. Bunăoară, principalele patru teme de care le pasă tinerilor de la noi sînt lipsa locurilor de muncă (28%), probleme economice (salarii, sărăcie – 24%), situaţia din sistemul de sănătate (11%) şi corupţia (9%). Discriminarea de gen, cea pe criterii entice, discriminarea pe criteriul orientării sexuale ori probleme legate de protecţia mediului/ecologie reprezintă surse de îngrijorare pentru foarte puţini tineri (sub 4%). Preocuparea pentru probleme de acest tip (mediu, discriminare, binele altora, altruism) este asociată valorilor post-materialiste. Tinerii nostri, din păcate, se confruntă cu probleme de bază: şomaj, sărăcie, venituri reduse, flexibilizarea forţei de muncă etc. Din moment ce aceste trebuinţe de bază – à la Maslow – nu sînt statisfăcute, este normal ca alte trebuinţe asociate altor tipuri de valori (generic denumite post-materialiste) să fie marginale pe agenda tinerilor nostru. Oricum, apropo de ceea ce m-ai întrebat anterior, din punctul de vedere al motivelor de îngrijorare, tinerii nu diferă de părinţii lor. În alte sondaje CURS realizate la nivelul întregii populaţii adulte, principalele teme de îngrijorare sînt aceleaşi ca în acest sondaj pe tineri: locuri de muncă, venituri, sărăcie, sistemul de sănătate şi corupţia.

Bun. Să rămînem puţin în zona asta. Care ar fi principalele tendinţe din datele studiului legate de relaţia tinerilor cu politicul, cu implicarea politică, cu încrederea în stat etc.?

Interesul tinerilor pentru politică este foarte scăzut: doar 4% sînt interesaţi sau foarte interesaţi de politică. Aşa cum am mai spus, ţinînd cont că vorbim şi de adolescenţi, procentul este nesurprinzător. Altele sînt însă sursele de îngrijorare. Spre exemplu, doar 31% dintre cei intervievaţi consideră că votul are influenţă multă sau foarte multă asupra unor instituţii la nivel local precum primărie, consiliu local etc. De asemenea, doar 26% consideră că votul cetăţenilor are influenţă asupra modului în care funcţionează instituţii precum Parlamentul sau Guvernul. De altfel, doar 9% dintre tineri au încredere multă sau foarte multă în Parlament, 12% în Guvern, 28% în mass-media autohtonă şi 28% în ONG-uri. Singurele instituţii care beneficiază de un nivel de încredere de peste 50% în rîndul tinerilor sînt Biserica (58%) şi Armata (53%) – un alt punct comun cu generaţiile mai vȋrstnice.

Un lucru cu adevărat tulburător pentru consolidarea democratică este încrederea foarte scăzută în partide politice. Doar 6% dintre tineri au încredere multă sau foarte multă în partidele politice; important, tot 6% dintre tineri au încredere multă sau foarte multă în Federaţia Rusă!!! Deci, tinerii de la noi au tot atîta încredere în partidele politice autohtone cîtă încredere au în inamicul „tradiţional” al României.

Mai departe, doar 18% dintre tineri sînt mulţumiţi sau foarte mulţumiţi în legătura cu democraţia din România. De asemenea, doar 10% dintre respondenţi se simt reprezentaţi de oamenii politici tineri (sub 30 de ani). În focus-grupuri le-am solicitat exemple de politicieni tineri de la nivel local sau central pe care îi admiră. Doar în unul dintre cele zece focus-grupuri ni s-a invocat numele unui politician tînăr – fost muzician – care era apreciat de participanţii la acea discuţie. În rest, nimic. Nici unul dintre cei peste 100 de participanţi la celelalte nouă discuţii de grup nu a putut da un exemplu de politician tînăr pe care îl apreciază. Dacă ne referim la implicarea civică, mai puţin de un sfert dintre cei intervievaţi (22%) au efectuat activităţi de voluntariat (neplătite) de diverse tipuri (în ONG-uri sau în alte forme) în ultimul an. 

Tabloul sumbru de mai sus trebuie totuşi amendat. În ultimii doi ani, am asistat la o mobilizare suprinzătoare a tinerilor în cel puţin trei ocazii: protestele din ianuarie-februarie 2012, cele din 2013 împotriva proiectului Roşia Montană şi participarea ridicată la vot a tinerilor în turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale din acest an. Dintr-un anumit punct de vedere, mobilizarea tinerilor de la noi pare a avea tiparul mămăligii care mai şi explodează din cînd în cînd. Totuşi, frecvenţa unor astfel de mobilizări, pe parcursul a doar doi ani, poate reprezenta un motiv de optimism moderat. 

Ar fi multe de discutat, dar trebuie să ne apropiem de final. Spune-mi, te rog: care ar fi, din punctul tău de vedere, cele mai importante trăsături, tendinţe ale tinerilor români pe care ni le prezintă studiul de faţă?

Desigur, ca sociolog, trebuie să fiu atent la nuanţe. De aceea, îmi e greu să spun „uite, ăsta e portretul ori poza tînărului din România de azi“. Încercînd totuşi să schiţez măcar conturul potretului, aş spune următoarele: ca şi în alte ţari şi perioade istorice, tineri sînt, în anumite privinţe, diferiţi de părinţii lor. În cazul nostru, principalele diferenţe ar fi următoarele: realităţile sociale, culturale şi politice în care s-au format tinerii acestui studiu sînt radical diferite de cele în care s-au format părinţii lor. Economia de piată, şomaj, inegalităţi mari, libertatea de expresie, posibilitatea de a călători liber peste hotare, alegeri libere, democraţie (imperfectă şi dezamăgitoare) sînt lucruri de la sine înţelese pentru tinerii noştri. Potrivit altor sondaje CURS, chestiunile legate de protecţia socială din vremea comunismului nu sînt regretate de tineri pentru simplul motiv că, spre deosebire de părinţii lor, nu le-au cunoscut în mod direct. În al doilea rînd, perioada în care s-au format este una marcată de globalizare accelerată prin noile tehnologii. Din acest punct de vedere, tinerii de azi sînt mai cosmopoliţi şi mai bine conectaţi la cultura globală (de fapt, occidentală) decît părinţii lor. Se informează mai mult de pe Internet decît părinţii lor, par a fi mai dispuşi să-şi asume riscuri şi sînt mai optimişti decît părinţii lor în ceea ce priveşte viitorul. Totuşi, obiectiv vorbind, spre deosebire de părinţii lor, tinerii de azi au şanse mai scăzute de succes şi mobilitate socială ascendentă. Inegalităţile de dezvoltare dintre mediul urban şi cel rural, inegalităţile de dezvoltare regională şi cele asociate clasei sociale a părinţilor au efecte mai pronunţate asupra tinerei generaţii. Dincolo de entuziasmul şi optimismul specifice vîrstei, tinerii par a fi la fel de realişti ca părinţii lor în unele privinţe. Bunăoară, la fel ca restul populaţiei adulte a ţării, principalele motive de îngrijorare ale tinerilor ţin de locuri de muncă, venituri, sărăcie, asistenţa medicală şi corupţie. Nesurprinzător din punctul de vedere al vîrstei, interesul faţă de politică al tinerilor este foarte scăzut.  Alte date ale studiului sugerează însă că am putea vorbi de o alienare a tinerilor de la noi în raport cu principalele instituţii politice (partide politice, Parlament etc.). Dacă vom compara activismul civic şi politic al tinerilor de la noi cu cel al tinerilor din Occident, rezultatul este dezamăgitor. Totuşi, să nu uităm că în ultimii doi ani am asistat la mobilizări ale tinerilor în raport cu diverse teme şi – dintr-un anumit punct de vedere – frecvenţa acestor proteste poate constitui o sursă de optimism moderat, dar, totuşi, optimism.     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite