Citiri şi recitiri

Publicat:
Ultima actualizare:

● Nicolae Iorga (O călătorie în Ţara Haţegului, 1906): „În numele zeilor păgîni, cărora v-aţi închinat fără izbîndă, pace vouă, strămoşi biruiţi, cari aţi lăsat ca o moştenire de nenoroc asupra neamului ce a pornit de la voi, asupra neamului care în preajma lui Decebal nesupusul a iobăgit cu trupul pînă ieri, ca să nu fie slobod cu sufletul nici pînă în această zi, cînd vă pomenesc numele în taina cruntă a pădurii voastre.“

Articol preluat din Dilema Veche

Am auzit, pentru prima dată, acest tulburător text, recitat de Constantin Noica, într-o seară, la Păltiniş. Ce amestec de „fatalism“ nevindecabil, „fundamentalism“ al tradiţiei şi necruţător „realism“ istoric! Nenorocul e, simultan, blestem şi balsam, „glorie“ shakespeariană, ghinion originar şi dramă monumentală. Dar, peste toate, condeiul de mare prozator al lui Nicolae Iorga!

● În efortul, destrămător, de a pune ordine în arhiva proprie, am găsit o foaie, datată 21 mai 1998, cu un citat din testamentul politic atribuit Cardinalului de Richelieu. E vorba de sfaturi adresate oricărui „şef“, privind atitudinea optimă faţă de consilierii săi pentru relaţii publice. Mă gîndesc că „documentul“ mi-a fost pus, cu apropo, pe biroul de la Externe, ca să mă port cum trebuie cu purtătorii de cuvînt ai instituţiei. Nu mai ţin minte contextul, dar mi se pare lăudabil ca un funcţionar public să citească din Richelieu şi să nu ezite să mi împărtăşească şi mie rodul lecturii sale. Iată textul – util, cred, oricărui conducător de azi, în relaţia sa cu sfătuitorii din preajmă: „Majestatea Voastră, alegîndu-şi consilierii, are datoria de a le crea condiţiile în care ei să poată munci pentru măreţia şi şi fericirea Regatului Vostru. În acest scop, e nevoie de patru lucruri importante: primul este ca Majestatea Voastră să aibă încredere în ei, iar ei să o ştie. Al doilea este ca Voi să le ordonaţi să vorbească liber şi să îi asiguraţi că pot s-o facă fără teamă. Al treilea este ca Voi să-i trataţi un pic mai liber, iar ei să fie siguri că serviciile lor nu vor rămîne fără recompensă. Al patrulea este ca Voi să le daţi autoritate şi să-i susţineţi atît de deschis, încît să fie siguri că n-au a se teme nici de bîrfeli şi nici de forţa celor ce-ar voi să-i piardă.“ Ceea ce textul expediază cam rapid, după părerea mea, este episodul alegerii consilierilor, după criterii care, în cuprinsul textului, par subînţelese. Toate sfaturile adresate Majestăţii Sale îşi pierd relevanţa dacă Majestatea Sa se înconjoară de sforari incompetenţi, de inşi care nu se disting decît prin vanitate şi interes privat, de sicofanţi blegi sau de infractori ţanţoşi.

● Mario Vargas Llosa (Civilizaţia spectacolului, Humanitas, 2017): „Graniţa care despărţea, prin tradiţie, jurnalismul serios de cel de scandal a devenit tot mai laxă, s-a umplut de breşe, iar în multe cazuri chiar a dispărut, ajungîndu-se în prezent pînă acolo încît e greu să mai faci diferenţa între diversele medii de informare. Fiindcă una dintre consecinţele transformării divertismentului şi distracţiei în valoare supremă a unei epoci e aceea că, în zona informaţiei, se produce, pe nesimţite, o răsturnare greu de sesizat a priorităţilor: ştirile ajung să fie importante ori secundare mai ales – sau, uneori, exclusiv – nu atît pentru însemnătatea lor politică, economică, socială şi culturală, cît pentru caracterul lor de noutate, de surprinzător, neobişnuit, scandalos şi spectaculos. Fără să-şi fi propus aşa ceva, jurnalismul din zilele noastre urmează direcţia culturală dominantă, caută ca, informînd, să distreze şi să amuze, iar rezultatul inevitabil, din pricina deformării subtile a obiectivelor lui tradiţionale, este proliferarea presei light, uşoară, simplă, superficială şi distractivă, care, în unele cazuri extreme, dacă nu are la îndemînă informaţii scandaloase, le fabrică ea însăşi.“ No comment!

P.S. Pe forumuri şi în felurite „contribuţii“ din presa vorbită sau scrisă, am primit, de a lungul anilor, o sumedenie de înjurături care, dacă aş fi fost mai slab de înger, mi-ar fi suspendat definitiv dorinţa de a scrie, de a mă manifesta public într-un fel sau altul. Mi-au trebuit consistente resurse de stoicism, resemnare, smerenie şi umor ca să nu mă opresc. E drept, s-a întîmplat să fiu răsplătit şi cu bune cuvinte, cu prietenească solidaritate, cu bună cuviinţă. Şi le mulţumesc tuturor celor care m-au onorat cu astfel de încurajatoare mesaje. Dar ţin să fac o specială menţiune pentru cei puţini, foarte puţini, care îmi scriu cu titlu personal, fără măcar să-mi dea şansa să le răspund direct: îmi trimit o scrisoare caldă, generoasă, dar nu-şi dau decît numele, fără adresă, aşadar fără să aştepte o reacţie pe măsură. Aşa mi-a parvenit, de curînd, la redacţia Dilemei vechi, o misivă a doamnei Liliana Szasz, însoţită de un articol din Glasul Maramureşului, semnat de dl Gheorghe Pârja. Le mulţumesc amîndurora şi mă întreb dacă nu cumva cei mai importanţi prieteni nu sînt tocmai aceia pe care nu-i vei întîlni niciodată faţă către faţă...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite