Coana Miţa hipsteriţa (II - Hipsterii)

Mai bine hipster decât manelist, spune titlul unui articol de prin toamnă. Pe cât de seducător, pe atât de pernicios. Totuşi, de ce nu ar fi mai bine cu capul pe umeri, noi, cu sufletul şi mintea noastră, nealiniaţi şi nealienaţi, nici hipsteri, nici manelişti?

Primul lucru care mă sperie, gândindu-mă la hipsteri, este puţinătatea criticii pe care o constat la adresa acestei categorii inedite şi incerte, ceea ce face ca situaţia să fie potenţial mai periculoasă decât poate părea.

Vorbind despre hipsteri şi toată ofensiva lor socio-mediatică aproape de nimeni stăvilită sau pusă măcar ferm la îndoială, am sentimentul bizar că o bună parte a societăţii civile îşi imaginează că tocmai se împlineşte vreo profeţie biblică, altminteri nu-mi pot explica veritabila prosternare în faţa hipsterilor "providenţali", la care asist cu necontenită uluire de luni bune.

Cum hipsterii noştri (în definitiv nişte condamnaţi şi ei la nefericire, ca toţi românii) nu mai au nevoie de încă un yesman care să le cânte în strună, încerc să le ofer eu niscai "strunire".

Vă las să găsiţi dumneavoastră părţile bune – care cu siguranţă există – şi o să vă împărtăşesc doar ceea ce le reproşez eu, "patern", într-o ordine aleatorie, asumându-mi inevitabilul risc al generalizării şi nedorind să-mi reprim o anumită simpatie pe care mi-o stârneşte tinereţea lor.

1. Gradul de diluţiune.
Tocmai amploarea pe care curentul, cu tendinţa de mainstream, tinde să o aibă în rândul tinerilor educaţi (în sistemul de referinţă dat), este de rău augur. Dinamica fenomenului – viu – este şi mai elocvent – pesimistă.

Nu există "calitate în cantitate". Şi nici identitate sau autenticitate. Hipsterismul a plecat, ca orice frondă, de la un miez dur şi nărăvaş al tineretului sensibil – cu înclinaţii artistice, în speţă – şi continuă printr-o diluare constantă, o lenta îndepărtare de origini.

Paradoxal, mişcarea anti-snobism devine zilnic victima propriului succes, o banală modă.

„Un fel de mâncare în jurul căreia văd prea multă lume nu mă mai ispiteşte”, spunea Julien Green

2. Stângismul.
Aparent inevitabil –ca şi ateismul, la care o să mă refer–, este cert şi nociv. Se zice că drumul spre înţelepciune al oricărui intelectual "rasat" are şi un parcurs pe partea stângă, deci n-ar fi nimic rău în asta. Dar nu sunt defel de acord cu teza aceasta sofistică şi am nenumărate exemple contrarii.

Aplecarea naturală spre ideologia de stânga –socialistă, fals moderată– le răpeşte acestor tineri rolul de ferment al progresului real, de promotori valabili ai unei alternative. Lenin, Trotzki, Buharin şi alţi "progresişti" de teapa lor, au fost, la vremea aceea, tot un fel de hipsteri ("se sparie gândul!"). Au spulberat o orânduire socială nedreaptă şi au înlocuit-o cu iadul pe Pământ.

Să nu ne imaginăm că obnubilata noastră societate e mai bună –păstrând proporţiile şi actualizând vremurile– decât putredul imperiu ţarist. Anticorpii unei societăţi sănătoase se dezvoltă prin practica democraţiei, sublimă, dar aproape inexistentă, în ţărişoara noastră.

Desigur, cei care cred că acest tip de filozofie poate genera progresul societăţii, mă vor înfiera, cu bine-cunoscuta mânie. Parafrazând un –sigur– "ne-hipster", pe numele lui Sir Winston Churchill, mi-aş da viaţa doar pentru ca ei s-o poată face, permanent!

Nu pretind de la hipsteri –şi de la niciun simplu cetăţean– să ofere soluţii concrete, transformându-se –de pildă şi Doamne fereşte!– în partid politic. Nu lipsa lor de organizare mă îngrijorează, ci lipsa lor de substanţă.

3. Ateismul.
Numit în mod înşelător şi spirit „liber-cugetător". Ca şi stângismul, pare –cumva–inexorabil. La fel de fals! Cunosc tineri remarcabili cu o profundă credinţă, dăruiţi cu o "carenţă" de tentaţii materialist-dialectice. Nu e musai nevoie să fii mai întâi necredincios, sau să ajungi la apogeul cunoaşterii ştiinţifice, precum Einstein, de exemplu, pentru a te întâlni cu transcedentalul şi pentru a realiza că nu eşti buricul universului. Sau că, de la un punct încolo, viaţa nu are nicio noimă fără Dumnezeu, o variantă "pragmatică" a credinţei şi, totodată, singura cale spre fericirea posibilă, împăcarea cu sinele şi cu lumea.

"Păcatul de moarte" al acestor tineri care se cred "miez", e tocmai fanatismul lor acoperit de măşti "liber-cugetătoare", intelectualismul lor deşănţat, un eufemism al ne-credinţei.

Ceea ce cred eu că nu înteleg ei şi toţi indivizii lipsiţi de o educaţie profundă şi de simţ moral, este imposibilitatea fiinţei umane de a se situa în afara binelui sau a răului. Evident, nu susţin o anumită versiune a credinţei –nu sunt un religios practicant–, ci doar nevoia de a crede pentru a fi.

4. Pseudo-cultura.
Este deja un eronat truism că hipsterii sunt cei mai educaţi dintre muritori. Mă rog, dintre românii tineri. Cu siguranţă, sunt peste media românilor şi reprezintă un fel de elită.

Zic "un fel", pentru că mă întreb care o fi însă fundamentul lor cultural real ? De pildă, ştiţi ce muzică ascultă, de regulă, hipsterii cei tineri şi mulţi, cărora le este destinată critica mea? Cumva rock, blues, jazz, folk, pop...? Nooo! Astea-s depăşite, pentru fraieri decrepiţi (ca mine). Ei sunt "altfel". "Ambrozia" celor mai "rasaţi", care se cred un fel de specie superioară, printre zei, este, preponderent, muzica electro si minimal. Iar "nectarul" hipsterilor "de rând" este indie rock-ul. Daca n-aţi ascultat niciodată aşa ceva, vă recomand, în scopul înţelegerii fenomenului. Dar nu prea mult...

De acord, e indiscutabil mai bine decât să asculte house sau manele (să nu-i confundăm cumva cu marea masă a cocalarilor de ambe sexe), dar daţi-mi voie să nu pun viitorul şi speranţa naţiei pe umerii unor oameni care trăiesc astfel de pasiuni obsesiv-exclusive pentru subcultura occidentală, indiferent dacă e vorba de pseudo-producţii muzicale, cinematografice sau literare. Sunt un admirator entuziast al civilizaţiei occidentale, dar asta nu mă împiedică să-mi pierd luciditatea şi simţul critic.

Şi mă întreb, în definitiv, de unde Dumnezeu să se hrănească spiritual tineretul nostru intelectual, în epoca facebook-ului şi –în general– a supremaţiei tehnologiei, pe care, tot paradoxal, o neagă –în fond– prin militantismul lor eco-anarhist şi anti-capitalist.

Ăsta da moft, să vituperezi împotriva consumatorismului, dependent de facebook şi amorezat de iphone!

5. Intoleranţa şi aroganţa.
Cine nu e cu noi, sigur e împotriva noastră! Unde auzit-am oare retorica asta? Pleşu şi CTP nu (mai) sunt buni – ca să dau doar două exemple notorii –, pentru că nu s-au exprimat clar, în scris, "pro – ştiţi-voi-ce"! Nu încap aici nuanţe sau explicaţii dubitative, e clar că trebuie excluşi din rândul formatorilor de opinie patrioţi! Tăcerea lor e trădare pe faţă! 

Noi, hipsterii, singura conştiinţă vie a naţiei, am zis!

6.Libertinajul.
Categoric, aplecarea spre excese, în privinţa consumului de droguri, cel puţin, e o trasătură întâlnită şi la alte curente de gen, ce propovăduiesc emanciparea de tip anarhic. Doar că acele curente nu-şi arogă roluri de salvatori ai ţării şi nici nu li s-a pus vreodată, pe undeva, în cârcă aşa ceva! Nimeni –cu mintea acasă– nu şi-a imaginat, de exemplu, că hippioţii vor izbăvi America sau că democraţia liberală trebuie înlocuită cu cea flower-power!

Credeţi-mă, de la cocaină la alte "liniuţe", cei care ascultă cu religiozitate "electro" sau "minimal" (ce-i drept, nu văd cum altfel s-ar putea asculta aşa ceva), până la droguri banale (cei mai "sărăcuţi"), de toate consumă cvasi-majoritatea anti-consumatoriştilor noştri, într-o deplină detaşare, cu o laxitate morală rudă apropiată cu amoralitatea!

Dar cum altfel s-ar putea manifesta mai pregnant fronda şi simboliza mai adânc genul de libertate în care cred hipsterii, decât prin sfidarea convenţiilor şi cutumelor?!

Nu cred că ar trebui incriminat consumul personal, în definitiv este dreptul oricărui individ să facă ce vrea cu corpul şi cu sufletul lui.

Dar să-l lase pe al nostru  –suflet– în pace!

7. Autismul politic.
Manifestat cu prisosinţă prin lipsa de sprijin acordat DNA-ului atunci când acesta avea mai mare nevoie, de către o mulţime dominată –se zice– de către hipsteri, ce mărşăluia prin toamnă pe o rută (intenţionat) ocolitoare a sediului naţional al instituţiei.

Pentru mine aceasta a fost dovada irefutabilă a infantilităţii acestui curent, a neînţelegerii principiilor fundamentale ale (separaţiei) puterilor şi ale unei realităţi esenţiale ale României de azi. Şi anume aceea că justiţia e tot ce avem, oameni buni, cu toate păcatele ei, printr-o lucidă comparaţie cu celelalte puteri ale statului (inclusiv cu presa)!

Vă zice asta –cu mâna pe inimă– un om care a avut de pătimit mult şi pe nedrept din partea justiţiei lumeşti româneşti şi ar avea absolut toate motivele de pe lume s-o deteste...

Într-o societate utopică, de tip falanster, ca cea pe care hipsterii noştri universali o doresc inconştient (Doamne iartă-i, că nu ştiu ce fac!), se poate trăi şi fără instituţii şi chiar şi fără stat. Dar utopiştii români de azi, hipsterii idealişti, lipsiţi de fundamentul precursorilor, pot crea cel mult o distopie, una autentică, nici măcar relativă, ca cea pe care o trăim.

În lumea în care vreau eu să trăiesc –care nu e România de azi, din păcate–, nu se poate fără baronul de Montesquieu.

P.S. Era să uit: le mai reprosez hipsterilor că (8) detestă pălăriile, pe cele adevărate, de doamne şi domni, considerându-le (nu neapărat conştient, să nu-i supra-apreciem) un simbol al capitalismului burghez decadent, purtând în schimb tot felul de şepci sau băşti proletare, sau  –mai rău– pălăriuţe din acelea mici şi caraghioase, inspirate parcă din cele de funcţionar comunist sau de vânător.

Notă: pentru o mai corectă înţelegere a mesajului meu, nici eu nu cred că e oportun mineritul la Roşia Montană.