Cochetând cu providenţa

Unii cred atât de mult în propriile plăsmuiri, încât ajung să ia impostura drept valoare autentică şi să râvnească la vârful piramidei.

Cu percuţia aforistică pe care mulţi i-au invidiat-o şi nimeni n-a reuşit s-o imite, Cioran a scris cândva că „Megalomanul spune cu voce tare ceea ce fiecare spune despre sine în şoaptă". Raportată la România ultimelor decenii, afirmaţia e dureros de adevărată. Nu ştiu dacă există multe locuri în lume unde vocaţia mesianică e batjocorită mai sârguincios ca aici. Inflaţia de arhangheli şi semizei încinşi cu panglică tricoloră expediază totul în derizoriu, semn că nici măcar tragicomedia nu ne mai e la îndemână. De pretutindeni răsar aspiranţi la statutul de salvatori, oameni cu umeri solizi, pe care pot să stea poverile tuturor. Unii candidează la funcţii înalte, alţii organizează mântuiri din planul doi. Unii deţin reţete infailibile, alţii convoacă spiritul înaintaşilor. Unii spumegă vitriolant, alţii îşi lasă adresa de mail şi aşteaptă să fie consultaţi contra cost.

Anecdoticul nu încheagă istoria, dar o poate ilustra. Cu un an în urmă, un tânăr aparent hăituit de viziuni, dar în realitate cuplat la exigenţele pieţei libere, soma România să se pregătească de izbăvire. Pe un ton care nu admitea replică, el se prezenta ca fiind El şi purta, ca omologare a identităţii, un tricou pe care scria www.mesia.ro. Înaintea lui, un domn cu proprietăţi bioenergetice îşi anunţase semenii că nu mai puteau evita salvarea şi le adresase o invitaţie rămasă între vorbele de platină ale tranziţiei: „Rog poporul român să stea cu mâinile şi cu picioarele îndepărtate, ca să-l pătrund cu energia mea". Poporul nu a fructificat invitaţia la rut colectiv, ştiind că oferta de instanţe providenţiale se va împrospăta de la sine. Şi a avut dreptate. Când a spus despre sine că un om ca el se naşte odată la câteva sute de ani, Nicolae Ceauşescu nu avea cum să ştie că aceleaşi vorbe autoreferenţiale vor ieşi, la început de mileniu trei, din gura unui voievod de tip nou, care tratează legile cu remedii haiduceşti şi combină icoanele cu fotbalul şi patriotismul cu telemeaua.

De ce cochetează atât de mulţi români cu providenţa? Greu de spus. Unii cred atât de mult în propriile plăsmuiri, încât ajung să ia impostura drept valoare autentică şi să râvnească la vârful piramidei. Alţii sunt pur şi simplu oameni fără busolă şi repere. Alţii cad pradă autoadoraţiei, părându-li-se elementar ca poporul să-i înconjoare cu aceeaşi veneraţie pioasă cu care se înfăşoară singuri. Alţii speră că demagogia şi emfaza misticoid-patriotardă de azi le maschează infamiile de ieri. În fine, există candidaţi la postura de izbăvitor naţional a căror zeificare ascunde o agendă cu totul şi cu totul impură. Mai ţineţi minte Caritasul? Dar pe Ioan Stoica? Dar pe adulatorii lui plătiţi să intoxice lumea în emisiuni TV pe postul public? Şi aici descoperim tot un Mesia de consum intern. Dovada stă în biblioteci şi se numeşte „Fenomenul Caritas sau mântuirea românilor prin ei înşişi". Însă titlul e înşelător, după cum se convinge oricine parcurge cărticica semnată de Dan Zamfirescu şi Dumitru Cerna. Adevăratul lor mântuitor lor era pleşuv, avea dexterităţi contabile şi transformase Clujul într-o combinaţie de loc de pelerinaj şi grajd urban. Cartea a fost lansată într-o librărie din centrul urbei la începutul anilor 1990, dar se găseşte şi acum. Unul dintre autorii ei, pe numele real Bobină, lucra într-o vreme la primăria clujeană.

Celălalt apucase să-l compare pe Ion Iliescu cu Henric al IV‑lea şi să‑şi declare iubirea pentru Securitate. Dacă aşa arată heralzii providenţei, poate că e mai prudent să rămânem nemântuiţi.