Societate

articolul anterior articolul urmator

Colateral... caritabil

2
1 Feb 2021 11:33:34
Cezar Pârlog
Magritte-Secretul dublu
Magritte-Secretul dublu

Facebook-ul este ceea ce se cheamă un fel de agora, descoperi, cunoşti şi uneori interacţionezi cu persoane, locul în care-ţi etalezi CV-ul sau doar visele, preocupările ori numai masca lor. Unde îţi faci publicitate, de unde îţi îmbogăţeşti cercul de admiratori sau uneori, chiar familia.

                      Cînd cineva necunoscut la vederea reală şi cu care ai schimbat numai cîteva cuvinte pe sus zisa reţea socială îţi zice ceva într-un dialog în care se autointitulează „o babetă spaţialăˮ nu înţelegi mare lucru şi nici nu-i dai prea multă atenţie. Taci, îţi ia tăcerea ca pe o invitaţie să continue, şi-ţi explică împăciuitor ceva legat de Divertis, apoi că „pînă la 30 de ani nu am atins un computer, am probleme cu tehnologia IT, dar mai am o pagină pe care am deschis-o cu multă vreme în urmă...” Zici tralala doar în gînd, semne explicite nu faci, n-ai cum eşti cu mîinile băgate pîn’la cot în tastatură aşa îţi vezi de ale tale. Oricum, acorzi zilnic, fiind nevoit, ceva timp Reţelei, da, constant prea mult, şi asta pentru că scrii, nu eşti în nici o gaşcă de autointitulaţi supervizori ai genului, profesia de agent literar nu există în nomenclatorul profesiilor din România şi nici în realitate, se zice că doar Cărtărescu are aşa ceva, dar în sfîrşit, cine-i Cărtărescu şi cine eşti tu?!... Aşa că este necesar să te faci singur cunoscut pe-acolo, „Prin noi înşine!”, aşa cum ziceau liberalii vechi şi adevăraţi, să faci pagini cărţilor, să cumperi publicitate, să postezi fragmente prin grupuri şi să pupi în fund clientela posibilă, petru a fi vizibil şi a face vînzări distribuitorilor de carte pentru titlurile tale.

                   Aşa stînd lucrurile, uneori primeşti texte şi manuscrise de analizat şi de zis vreo părere, de dorit pozitivă, chiar şi dacă este profund negativă, ţi se cer sfaturi şi le dai, ba chiar ţi se solicită şi bani pentru fel de fel de chestii, în general umanitare. Doar se ştie că scriitorii sînt putrezi de bogaţi, garajele nu mai prididesc să le adăpostească mereu în dezvoltarea lor exponenţială, parcurile auto, cutiile de valori la toate sucursalele băncilor sînt pline, iar imobilele nu mai încap în puţinele rubrici ale fişei fiscale cerută de către o instituţie bugetară unui biet amploaiat. Şi ce minunat este cînd reuşeşti să faci asta dintr-un tiraj de 2-3000 de exemplare din care măria sa librăria îşi arogă 30-40% iar tu, într-un caz ferice 7-10. Tot la sută. Şi asta mai rar, de regulă la un an după ce omul a ieşit cu cartea ta de pe poarta librăriei. Bon. Deci ziceam de acea duduie spaţială.

                  Mai vorbeşte dumneaei singură într-o fereastră de dialog, eu mă tot gîndesc dacă să-i închid gura şi să o blochez, cum din păcate nu mi se întîmplă prea des, deh, suflet caritabil şi candriu de papugiu, azi cu atît mai puţin, sînt înţelegător şi mărinimos şi-mi văd de treburi; iar rîndurile sosite se tot adună. Cînd deja-s multe le mai dau puţin din atenţia mea şi mă lovesc de o întrebare „Hallo, domnu', mai scrii mătăluţă articole tip anchetă socială la ziar? Dacă am sărit calul, îmi cer iertare, dar am impresia că pot vorbi mai relaxat cu tine, sper să fie aşa” Zic doar un Ok care să mă scape de orice, mi-e aproape clar că persoana e cu capul, iar nu ştiu ce mă reţine să i-o spun în faţă, aşa sînt eu, sărăcuţ cu duhul şi slab de înger şi-mi răspunde imediat „Mulţumesc pentru ok, dar n-ai răspuns la întrebarea mea, era serioasă.” Îi trîntez scurt cum că „N-am scris niciodată anchete sociale. E o confuzie”. Ce rost ar avea să mă apuc să-i povestesc în cinşpe rînduri, că eu sînt un scriitor creativ, bat cîmpii fără limite, ador să elucubrez fără direcţie şi puncte cardinale, şi că nu mă ocup în scris de nimic serios; n-ar fi înţeles nimic, cu siguranţă! Şi nici timp de asta n-am! Continuă cu „Bine, am întrebat pentru că azi n-am reuşit să accesez ziarul tău, să văd ce poziţie ocupi. Dar articole de fond scrii? Pentru ca aş vrea să scrie cineva cu greutate despre ceva ce mă arde la suflet” N-am ce mai vorbi şi mă îndrept spre ale mele. Trec orele, nu neapărat cu vreun spor deosebit, şi la ceas de seară tîrzie cu lună plină şi maximală, revin pentru a trage obloanele şi pe-aici ca şi peste tot. Şi găsesc un cîrnat de rînduri. Adică ele „Nu vreau să-ţi impun, dar poate ştii pe cineva care ar vrea să scrie despre asta. Am pomenit ceva în postarea mea, despre ceilalţi medici care sunt într-un fel de semiconcediu plătit şi persoanele cu alt fel de probleme decât covidul lăsate în voia sorţii.

                Desigur, dacă cineva ar scrie despre asta, şi-ar ridica în cap toţi medicii care nu au avut o contribuţie directă în lupta cu pandemia, dar ar câştiga inimile tuturor românilor cu venituri mici, medii sau fără. Suntem mulţi în situaţia asta, avem nevoie de o voce. Acum zi-mi că am văzut prea multe filme şi că ar fi cazul să revin cu picioarele pe pământ. Oricum, dacă m-am pornit, o să-ţi povestesc (poţi să mă înjuri). Soţul meu este diabetic şi are probleme cu piciorul din cauza asta (ştii tu, picior diabetic). În mai era încă în Italia la muncă şi i-au amputat un deget de la piciorul drept pentru ca intrase în cangrenă. În august a venit acasă. Avea şi rană în talpă şi apoi s-a cangrenat şi următorul deget. A mers la medici, îl trimiteau de la unul la altul. Îţi dai seama că eu eram disperată, mă gândeam că poate să facă septicemie sau să se generalizeze cangrena şi să trebuiască să-i amputeze piciorul, nu numai degetul. Crezi că l-au internat măcar pentru o zi? Practic, de atunci a putrezit lângă mine (până săptămâna trecută, când degetul a căzut singur), nu exagerez, mirosul, descompunerea cu pierderi de lichide, durerile, faptul că nu poate să umble sau să se încalţe normal, tonele de pansament steril folosit, etc. Ştii ce i-au zis? Că sunt alţii mai grav decât el. După cinci luni de aşteptare, l-au chemat să-l interneze la Oradea, dar nu ca să-i amputeze degetul necrozat, ci ca să-i facă un tratament cu un vasodilatator (se administrează intravenos cu ajutorul unui aparat cu pompă). Spitalul era pustiu şi mă întrebam câţi aşteaptă de multă vreme să fie internaţi. Un vecin a fost diagnosticat cu cancer în vara trecută, a început să facă chimioterapie, dar apoi a venit pandemia şi nu i-au mai făcut tratamentul, a trecut mult timp până l-a reluat, prea mult, acum se odihneşte în pace. O prietenă are cancer în sânge, ar fi trebuit să meargă pentru chimioterapie la Târgu Jiu, au amânat-o... acum nu se simte bine deloc. Sunt convinsă ca cei care au asigurare de sănătate privată sau cei care s-au dus la cabinete particulare, nu au întâmpinat astfel de probleme. Noi avem asigurarea minimă de sănătate, deci... Îmi cer iertare, ştiu că nu e problema ta, dar înţelegi de ce spun că avem nevoie de o voce. În acest moment nu se poate face nimic, nu poţi protesta în mod legal, vor invoca protocolul pentru pandemie, ei ştiu bine că nimeni nu poate dovedi nimic. Este situaţia generală, toţi au făcut ce-au vrut profitând de haos. Şi aşa va rămâne, în coadă de peşte, ca Revoluţia, ca mineriadele. Iertare din nou”. 

                       Deja văd totul, am o imaginaţie completă şi inofensivă, văd degetul, simt mirosul şi-mi vine să vărs.

                       Şi, pentru că am avut în familie cel puţin două pierderi colaterale din motiv adiacent de virus, nu mai adaug nimic. Doar că-l revăd pe vărul Emanuel, un bărbat bine-făcut cu părul şi mustaţa precum tăciunele, ca un Făt-frumos din poveşti, care avea nişte necazuri cu ficatul. Aştepta şi la un transplant, dar pînă atunci, la 3 luni se interna cîte-o săptămînă într-un spital de specialtate şi i se asigura continuitatea funcţionării organului afectat. Anul trecut prin aprilie, cînd a dat molima şi starea de urgenţă, n-a mai ajuns. Spitalul avea alte treburi şi protocoale. La fel şi după trei luni. Nu era loc şi nici spitale specializate pentru ceilalţi, bolnavi sau în tratament, dar fără a fi infectaţi de acel covid. După alte trei, în lipsa acelei terapii vitale, s-a dus. Altcineva s-a pierdut pe fondul corespondenţei dintre spitale şi o casă de bătrîni. Spitalele inaccesibile, casa de bătrîni nu avea cum să-i asigure pentru 14 zile carantina de la întoarcere, la aparţinători nu erau condiţii, chestii. E la cer şi această persoană. Da, nu am avut cunoscuţi care să se piardă din motiv de virus, şi poate sînt norocos, să mă ţină şi pe mai departe. În schimb cunosc multe situaţii în care pierderile au fost din lipsa asistenţei medicale specializate acordate la timp. Pentru lucruri relativ rezolvabile. Pentru afecţiuni si probleme medicale care nu au avut legătură cu acel pizmaş virus.

                     Ei bine, asta am avut de spus...

               P.S.  Şi mai e ceva; de ce e nevoie ca la principalul radiojurnal al zilei să mi se spună că s-a prăpădit din cauza virusului o persoană oarecare, temporar viceprimar pe nu ştiu unde. Necunoscută nici pentru 5% dintre proprii concetăţeni. Sau de către cei din asociaţia de bloc. Qui prodest? Mă simt mai bine?, sînt mai deştept după ce aflu asta?

*

               Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

           Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

           Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici:

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Ion Tamis
2.02.2021, 09:23:38

Ghiveci literar!

+1 (1 vot)
Cezar Pârlog
2.02.2021, 10:04:05

Aveți dreptate și subscriu. Însă are și un mare si dureros sîmbure de adevăr. De asemenea, l-am folosit ca suport pentru a-mi exprima propria amărăciune.

Modifică Setările