Comunicare virtuală sau contra-„Comunicării fără comunicare“ a lui Andrei Pleşu

Comunicarea fără comunicare este un chin, unul al forţării unei analize în absenţa substratului consistent al înţelegerii fenomenului respectiv. Scriitorul Andrei Pleşu se încumetă să vorbească despre comunicarea virtuală, însă lucrurile nu ies tocmai bine.

Am întâlnit mulţi intelectuali tentaţi să se aplece asupra unor tematici actuale, însă fără a înţelege concret cum funcţionează respectivele mecanisme, pornind de la simpla utilizare a unor tehnologii. A vorbi despre x presupune să ai idee, să cunoşti destul de bine acest despre x.

Să revin la articolul cu pricina. Problema comunicării este abordată pornind de la chestiunea adicţiei la device-urile mobile care te deschid către spaţiul virtual, ajungându-se la raportarea conduitei utilizatorilor la bunii comunicatori din sfera politică. Da, adicţia există, este un fenomen, dar comunicarea însăşi în spaţiul virtual nu poate fi rezumată la acest simplu element. Nu se spune că trăim într-o eră a comunicării, ci chiar o trăim, în sensul în care suntem într-un flux informaţional continuu. 

Ne lovim de informaţie, avem nevoie de ea, ne este oferită, noi suntem informaţie şi ne comunicăm altora/ cu alţii. Este o schimbare paradigmatică, deşi această afirmaţie a devenit deja un clişeu. Avem în faţă o adevărată reconstrucţie a subiectului, transformat nu doar în simplu spectator – utilizator, ci într-un participant activ, unul care vede şi acţionează în toate spaţiile pe care le traversează. Articolul invocat aminteşte doar în treacăt termenul nomad, însă într-un context nefericit: Comunicarea devine, astfel, un soi de pălăvrăgeală nomadă. Subiectul nostru reconstruit este un nomad, este un colindător al spaţiilor virtuale în căutare de informaţii. Prea adictiv? Psihologilor li s-a părut o idee bună să se mute pe tărâmul virtual şi să împingă limitele comunicării acolo. Mă refer aici la exemple de tipul Psychotherapie 2.0, dezvoltarea unor platforme pe care utilizatorul îşi poate găsi singur leacul, asistat de avataruri în spatele cărora stau, dar nu mereu, psihologi reali. Şi la Cluj se lucrează pe aşa ceva, există o platformă într-o continuă dezvoltare, care sondează tocmai acest aspect. 

Comunicarea a fost abordată eronat de autorul materialului, căci ea începe să se facă în/ printr-o adicţie. Trebuie să privim spaţiul virtual ca pe o componentă firească a vieţii noastre în vremurile pe care le trăim. Nu comunicăm aşa, ci şi aşa. Cazurile patologice de adicţie ţin de sfera psihologiei, iar cele legate de procentul tehnologiei în viaţa copiilor, de mediul educaţional. 

Viteza şi cantitatea informaţiei au crescut enorm, dar ceea ce urmează mă face să cred că Andrei Pleşu atacă tocmai palierul calităţii informaţiei, a precarităţii ei. Forţat, avem multe, prea multe paliere ale comunicării încât să vorbim despre o alterare a ei tocmai datorită acestei creşteri. Aici, cred, este esenţa unei bune înţelegeri a fenomenului. Andrei Pleşu rezumă totul la comunicarea pe/ de reţele, extrapolând şi evitând, deopotrivă, toată paleta tipurilor de comunicare, căci de mediul de transmitere, trebuie să uităm. Comunicarea în/ de reţele este una în deşert, una a cuvintelor goale, spune Andrei Pleşu. Adică „degeaba”, fără o autentică achiziţie de sens şi în pustietatea izolării tale de fiinţa adevărată, de „fiinţa de carne” a celorlalţi, continuă autorul. Există foarte multe scăpări aici, căci acest tip de comunicare nu reprezintă o suprimare a relaţiei face-a-face, ci o transformare a ei, o transgresare, dacă vreţi. Procedeul este mai complex, căci avem doi subiecţi care se comunică, se reconstruiesc şi se descoperă. 

Principala preocupare a interlocutorului meu este să participe la ceea ce-i ofer eu: pe mine reconstruit. Ne comunicăm împreună. Raportările sunt de o altă natură, însă nu în pustiu, nu este o comunicare surdă. Aţi putea crede că este un act de mimetism aici, că se copiază fidel ceea ce presupune a fi comunicare, totul pe fundalul sonor al vocilor false ale unor avataruri. Ei bine, nu este o ipoteză de negat, ci doar una dintre multe altele. A-fi-altcineva-decât-eşti reprezintă un miraj pentru subiectul care comunică, iar psihologii au mult de muncit cu acest aspect. Ca atare, nu vorbesc despre cazurile specifice ale patologiilor. 

Despre absenţa gesturilor, mimicii în comunicarea virtuală: cred că Paul Ekman ar găsi interesant să studieze spectrul de gesturi operate de avataturile cu care circulăm în reţele. Revin la premisa materialului: trebuie să înţelegem concret un fenomen, inclusiv funcţionarea sa de ordin mai tehnic. Vă voi da un scurt exemplu, deşi am foarte multe la îndemână: un grup de artişti au creat un avatar artist în Second Life (e acel joc de simulare a realităţii). Acesta a ajuns atât de cunoscut, încât a ajuns să le aducă bani nu doar acolo, ci şi în realitate, căci artiştii vindeau în Real Life materiale promoţionale cu avatarul artist. Este un exemplu de cum anume este imersată lumea reală în cea virtuală şi invers, cum (se) comunică ele.

De la adicţia la device-urile de conectare la comunicarea de nimic, călcându-se în picioare tot chinul trecerilor de la web 1.0 la web 2.0, să nu mai vorbesc despre ceea ce urmează după. Ei bine, tocmai acestă user friendly a dat drumul cohortelor de utilizatori să nomadizeze pe acest tărâm, să-l ia în stăpânire şi să transforme decisiv modul în care arăta lumea, inclusiv comunicarea. Şi da, telefoanele de fiţe sunt device-uri mobile cu n funcţii, printre care şi cea de conectare la internet. De ce în mod necesar fiţe? Ele sunt anumite gadget-uri folosite de diverşi utilizatori în fel şi fel de modalităţi, unii dintre ei chiar în scop de afaceri. Marea problemă a lumii noastre nu este dată de device-urile mobile, de tipul de comunicare sau de spaţiul virtual, ci de cu totul o alte treburi. Putem începe cu absenţa timpului. 

Despre experţii în comunicare am scris aici, este un trend, un domeniu atrăgător. Îmi păstrez ideea de bază: pentru a avea o imagine de ansamblu asupra fenomenului, trebui să îmbini planul teoretic cu cel practic, adică să-l înţelegi în complexitatea sa.