Confiscariada

Vreau să comentez, cu inocenţa nespecialistului, cele două proiecte de lege privitoare la confiscarea extinsă a averilor nejustificate

Magistraţii, avocaţii, ba chiar şi jurisconsulţii comit deseori o aroganţă faţă de cei fără studii juridice. Ei zic că noi, ceilalţi, nu am avea dreptul să discutăm despre legi, pentru că nu ne-am pricepe. Îi înfrunt cu un argument pe care tot ei l-au născocit: nimeni nu poate invoca, în apărarea sa, necunoaşterea legii. Dacă aşa stau lucrurile, consecinţa logică este că toată lumea o cunoaşte. Deci are şi dreptul de a o comenta.

Am început astfel pentru că vreau să comentez, cu inocenţa nespecialistului, cele două proiecte de lege - unul al USL şi unul al Guvernului - privitoare la confiscarea extinsă a averilor nejustificate. S-a scris destul despre deosebirile dintre cele două documente. Proiectul USL, care preia aproape mecanic o directivă a UE, este inclus într-o lege separată şi exclude de la confiscarea extinsă infracţiunile de corupţie, deşi le invocă în expunerea de motive. Cel al guvernului completează Codul Penal şi include corupţia printre infracţiunile ce se pot solda cu o confiscare extinsă. Însă ceea ce frapează nu sunt atât deosebirile dintre cele două proiecte, cât asemănările. Mai exact, una dintre ele, care pare extrem de periculoasă.

Când descriu condiţiile în care se poate dispune confiscarea extinsă, ambele proiecte includ, pe lângă chestiunile, ca să zic aşa, tehnice, şi una care sună oarecum asemănător. Guvernul zice că se poate dispune confiscarea şi a altor bunuri ale făptuitorului  dacă, printre altele, „instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi de natura celor care au atras condamnarea". În versiunea PSD, formualarea e că se poate dispune confiscarea „în cazul în care instanţa e convinsă, pe deplin, în baza unor fapte specifice...".

Din motive care îmi scapă, am simţit că ceva e în neregulă şi am luat actualul Cod Penal şi am căutat să văd dacă mai există infracţiuni la care una dintre condiţiile de condamnare să sune în mod asemănător: dacă instanţa „are convingerea că" sau „e convinsă că". N-am găsit. M-am dus la Codul de Procedură Penală. Acolo am găsit doar precizarea rezonabilă şi cu caracter absolut general potrivit căreia „Instanţa îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză".

Am impresia că ne aflăm în faţa unei premiere de tehnică legislativă în materie penală. În sistemul de Drept românesc, unde primează legea şi nu precedentul judiciar, judecătorului îi sunt descrise cât mai fidel caracteristicile unei infracţiuni, astfel încât fapte relativ asemănătoare să atragă, cel puţin teoretic, sancţiuni asemănătoare. Cu alte cuvinte, odată stabilite faptele, judecătorul să apeleze cât mai puţin la propria interpretare asupra acestora.

Venite din tabere politice adverse, ambele formulări, privind confiscarea extinsă, lasă enorm la aprecierea judecătorului şi fac nepermis de mult loc acelui argument folosit de prea multe ori de magistraţi ca să-şi mascheze incompetenţa sau ticăloşia: "Aşa mi-a dictat mie conştiinţa".

Dacă greşesc, să mă judece magistraţii, avocaţii, ba chiar şi jurisconsulţii.