Copii fără vină sau despre cum ne aruncăm viitorul în mizerie

Suntem în teren de câteva zile. De câţiva ani lucrăm în comunităţi vulnerabile din Moldova, unde încercăm să provocăm un proces de dezvoltare sustenabilă a comunităţilor locale cu un număr semnificativ de romi. Lucrăm direct cu o tonă de oameni simpli şi cu autorităţi locale şi reuşim să activăm resurse ce contribuie la o viaţă mai bună. Reparăm drumuri, refacem şcoli, discutăm cu părinţi, formăm profesori şi slujim ideea unui viitor mai bun.

Am găsit multe autorităţi super-deschise care încearcă să facă faţă noianului de nevoi de la nivel local gestionând extrem de eficient micile resurse pe care le au la dispoziţie. Nu se plâng, ci chiar râd amar de ceea ce se întâmplă la Bucureşti zilele astea. Mulţi primari mi-au spus că nu se mai simt reprezentaţi de cei care zic că îi reprezintă la nivel central şi că politica lor este centrată, în special, pe „binele comunei“ care trebuie avut în vedere în orice acţiune de-a lor. Sunt, pe bună dreptate, extrem de supăraţi că trebuie să facă faţă tăierilor de bugete şi etichetelor tot felul, ei fiind extrem de mândri că sunt păstrători ai bunului simţ descris de Alecsandri şi Creangă şi a valorilor tradiţionale româneşti. Înjură când sunt nevoiţi să se dea după cum bate vântul pentru a putea avea acces la resursele financiare necesare dezvoltării localităţii lor şi încercă, zi de zi, să găsească soluţii care să ajute oamenii.  

Sunt şi foarte multe administraţii locale care nu au legătură cu ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor locale. Oameni care pun mai sus de orice orgoliul personal, mândria şi trufia chiar dacă acest lucru condamnă comunitatea locală la ignoranţă şi sărăcie.

Luptele politice dintre primar si viceprimar (actualul viceprimar este fostul primar si actualul primar este fostul viceprimar) ne aruncă în situaţii dintre cele mai ridicole.

Sat relativ izolat, la vreo 50 de kilometri de Bacău. Vreo 1.000 de oameni, gospodari şi muncitori, locuiesc într-un sat uitat de Dumnezeu unde singura instituţie publică este reprezentată de şcoală. Parte din copiii care au învăţat acolo sunt acum studenţi la Bucureşti şi mai toţi părinţii, indiferent cât de săraci sunt, îşi trimit copiii la şcoală. Şcoala din sat este o structură a unei alte şcoli si este mono-etnică. Acest lucru a condus la realitatea ca şcoala din „ţigănie“ să fie mult mai sărăcăcioasă decât structurile  similare din celelalte sate ale comunei, lucru care este evident după ce le vizitezi. Clase mici si supra-populate, acoperiş ce are nevoie de reparaţii serioase şi o toaletă de tip hazna care arată oribil. Fundaţia noastră, în urma dialogului cu părinţii şi cu reprezentanţii şcolii, decide să contribuie financiar pentru construcţia unor grupuri sanitare noi. Şcoala îşi exprimă disponibilitatea de a contribui financiar, părintii fac colectă comunitară şi adună vreo 3.000 de lei şi îşi exprimă disponibilitatea de a munci voluntar, autoritatea locală fiind responsabilă, în principal, cu întocmirea documentaţiei tehnice necesare unei astfel de investiţii. După 8 luni de zile, în care autoritatea locală nu a făcut nimic din ceea ce a spus că va face, suntem nevoiţi să preluăm noi şi acest aspect. Trimitem arhitecţi din Bucureşti care fac măsurătorile necesare şi încep să facă documentaţia ce trebuia avizată de Primărie. Luptele politice dintre primar si viceprimar (actualul viceprimar este fostul primar si actualul primar este fostul viceprimar) ne aruncă în situaţii dintre cele mai ridicole: pentru o verificare a unor măsurători trebuia să călătorim 500 km dus-întors pentru că nimeni din primărie nu era dispus să ajute, dosarul de avizare este „aruncat“ de funcţionarul de la urbanism pentru că nu avea „avizul primăriei“ şi lucrarea este blocată de consiliul local. După 14 luni de încercări, suntem obligaţi să ne retragem.

Acum 5 săptămâni a izbucnit, în şcoala respectivă, o epidemie de hepatită: mai mulţi copii au vomitat sânge în timpul orelor de curs. Sesizaţi de spitalul unde copiii au fost internaţi, cei de la Direcţia de Sănătate Publică au venit la faţa locului şi au stabilit că sursa epidemiei este toaleta din curte. Decid închiderea imediată a şcolii şi interzicerea oricărei activităţi cu copiii. Şcoala este obligată să transfere copiii la centru şi să încropească săli de clasă şi materiale didactice necesare, lucru care nu este bine primit de părinţi. Teama de a nu fi discriminaţi (există precedente), nevoia de a aloca mai mult timp pentru a-i duce şi aduce de la şcoală, costurile mai mari etc. fac ca numai în două săptămâni peste 50% din copii să nu mai fie prezenţi la orele de curs.

40% dintre copiii romi învaţă în şcoli segregate şi aproximativ 80% din copiii care nu merg la şcoală sunt de etnie romă.

Părinţii depun zeci de sesizări şi Inspectoratul Şcolar Judeţean vine la faţa locului să vorbească cu ei. Noi suntem în teren şi încercăm să convingem părinţii să facă eforturi şi mai mari pentru a-şi duce copiii la şcoală. Ni se explică că acest lucru înseamnă să ia de la ceilalţi copii ai lor pentru a asigura haine mai bune şi cheltuielile necesare celui ce merge la şcoala mare („să nu râdă de el p-acolo“). Îmi aduc aminte ce spunea domnul ministru Pop acum ceva vreme despre gratuitatea sistemului de învăţământ şi înjur. Le explicăm că nu există scuze pentru a nu-şi trimite copiii la şcoală şi că eforturile lor vor fi răsplătite când ai lor copii vor avea o viaţă mai bună decât a lor. A doua zi, numărul copiilor care vin la şcoală creşte simţitor...

Primarul şi viceprimarul s-au dat la fund cu totul. Au fost invitaţi să stea de vorbă cu oamenii dar nu au venit, în ciuda faptului că au promis c-o vor face. Le este foarte greu să explice cum pentru şcoala din „ţigănie“ nu au găsit aceeaşi soluţie pe care au pus-o în practică în şcoala din satul alăturat, unde au avut fix aceeaşi problemă, mai puţin copiii bolnavi. Ştim că li s-a aprobat, prin PNDL, un proiect şi că vor construi toaleta cu un cost de 30 de ori mai mare decât cel pe care l-am fi plătit noi. Chiar şi aşa, suntem conştienţi că acest lucru se va întâmpla în minim 3 ani, ceea ce poate sacrifica o întreagă generaţie de copii. Până atunci, Dumnezeu cu mila şi electoratul cu votul!

40% dintre copiii romi învaţă în şcoli segregate şi aproximativ 80% din copiii care nu merg la şcoală sunt de etnie romă. Marea majoritate a lor sunt „victime“ ale celor ce ar trebui să aibă grijă ca ei să beneficieze de resursele ce pot activa resorturile care să-i ghideze către tot ce e mai bun în viaţă. Părinţi, profesori sau primari deopotrivă, sunt vinovaţi pentru ceea ce se întâmplă. Copii fără vină care plătesc pentru mizeriile din sufletul nostru şi pentru lipsa noastră de reacţie la abuzurile celor ce sunt plătiţi să ne reprezinte interesele.