Copiii de pe Aleea Drogurilor
0Sunt obosit. Şcoala nu e deloc frumoasă. În prima zi, am fugit acasă după prima oră. M-au pus în bancă cu Butuşină, şi ea ţigancă, iar copiii nu sunt deloc fericiţi să se joace cu noi. Butuşină e murdară şi nu miroase deloc bine. Şi eu fac baie o dată pe săptămână, dar hainele mele sunt curate, că mama e zeiţa curăţeniei obsesive.
Acum avem de făcut teme. Am un stilou prost, care lasă urme de cerneală. Am rescris de patru ori tema şi tot urât arată. E o temă tâmpită, eu deja citesc foarte bine şi nu am chef de bastonaşe. E plictisitor şi urât.
Mă bosumflu. Vine mama. Îi spun că nu pot.
Nu există nu pot, există nu vreau.
Mama va repeta asta la nesfârşit. Fără scuze. Trebuie să pot. Cum curul propriu are adversitate pentru lingura uriaşă de lemn pe care mama o manevrează cu o destoinicie demnă de o centură neagră, decid că pot.
Învăţătoarea mea e impresionată de rezultat. M-a mutat în prima bancă. În clasa a IV-a ajung şef de clasă.
Oana (numele nu este real) are 13 ani. O ştiu de şapte ani. E primul an când se duce la şcoală. Nu am crezut că se va duce vreodată la şcoală. Tatăl Oanei este total dependent de droguri. Habar n-am cum de mai este în viaţă. Face rost de bani vânzând seringi pentru cele câteva zeci de dependenţi de droguri pe alee.
Mama Oanei este mică şi are un ochi cu care nu vede mai nimic. A fost şi ea dependentă de droguri, dar s-a lăsat. Are o încăpăţânare greu de imaginat de a supravieţui în condiţii extrem de dure. M-a înjurat de-a lungul anilor de zeci, dacă nu de sute de ori.
Fiul lor cel mare, un copil cu o dizabilitate minoră, a sărit să-şi apere tatăl într-o bătaie. I-a fost frică, aşa că a luat un cuţit. Omul care îi sugruma tatăl era în sevraj, aşa că nu i-a păsat de cuţitul din mâna copilului. L-a înjunghiat. A ajuns în puşcărie. Acum este înapoi acasă.
Au şi un copil mic. Şi el cu o dizabilitate.
Trăiesc în nişte condiţii înfiorătoare pentru standardele tale, cititorule. Am încercat să le cumpăr lucruri, dar de fiecare dată când tatăl a avut nevoie de bani le-au vândut. M-au luat ani de-a rândul de prost. De fraier care poate fi şmecherit. De ONG-ist care face bani pe cârca lor şi care le dă şi lor câte ceva după ce se îmbogăţeşte. Bârfele cele mai drăguţe din cartier erau că vând poze pentru bani.
De vreo trei ani, lucrurile s-au schimbat. Hainele şi încălţămintea pe care le cumpărăm copiilor nu mai sunt vândute. Nici maşinile de spălat. Copiii sunt curăţei şi sunt perioade destul de lungi când nu au păduchi. Ajută şi că distribuim câteva zeci de şampoane antipăduchi o dată la două-trei luni. Au priceput că nu sunt ONG-ist, că sunt banii noştri şi nu bani europeni sau naiba ştie de unde altundeva.
Zilele trecute, Oana a stat fascinată şi a citit neclintită timp de două ore. Acum patru ani, când a venit prima dată, nu putea să stea mai mult de două minute în acelaşi loc. Nu recunoştea cifrele şi nici literele. Era tot timpul foarte murdară şi cu încălţări jerpelite.
Acum se duce la şcoală. Este bine îmbrăcată şi frumoasă foc.
Sunt câteva zeci de poveşti similare de copii care vin în fiecare duminică la teme. Părinţii copiilor sunt încă dificili şi departe de comportamentul unor părinţi ideali. Dar sunt mai bine.
Vin mulţi voluntari în fiecare duminică în Ferentari. Oameni de succes, de la bancheri la medici. Duminica trecută, Zâna nu a avut prea mult chef de matematică. La un moment dat, furioasă, mi-a spus că nu poate. Nicuşor are aproape 6 ani, o aude şi spune rapid: „Nu există nu se poate, există nu vreau“.
Lângă noi, Oana e absorbită de cartea pe care o citeşte. Nicuşor e foarte fericit că ştie adunările până la 20 şi scăderile cu o cifră. Zâna se încruntă şi începe iarăşi testul. Îl termină fără greşeală.
România se va schimba în bine. Chiar dacă schimbarea va fi în ciuda clasei noastre politice. Important e să vrem să o schimbăm. Că de putut, sigur putem. Dovada o am în fiecare duminică lucrând cu copiii de pe Aleea Drogurilor.
Se încarcă comentariile...
