Copiii care aleg moartea

La vârsta la care liceanul Gabriel Liiceanu încerca să se sinucidă, poetic, cu parfumul otrăvit al crinilor, într-un gest care se voia o încununare romantică, pe vecie, a unei iubiri adolescentine (a se citi volumul „Poveşti de dragoste la prima vedere”), alţi copii şi tineri din România actuală îşi pun capăt zilelor în moduri mult mai brutale.

Săptămâna trecută, o fată de 15 ani, din Târgu Jiu, a ameninţat că se omoară şi a sărit de la primul etaj al liceului, alegându-se, din fericire, doar cu răni minore. Doar o zi mai târziu, un alt copil de 14-15 ani şi-a pus în practică gândurile negre, aşezându-se pe calea ferată cu spatele, în zona Nădejdea, şi având chiar puterea să se întoarcă pentru a fi izbit de tren în faţă. Înaintea lui, doi puşti de 16 ani din Baia Mare şi-au luat viaţa prin spânzurare, la diferenţă de patru zile unul de celălalt. O altă adolescentă, din Piteşti, a ajuns în stare critică după ce a căzut de la etajul al treilea al unui bloc, o copilă de 14 ani din Constanţa a vrut să se sinucidă, înghiţind mai multe pastile, din cauza situaţiei şcolare, iar doi băieţi, unul de 15 ani din Năvodari şi un altul de 16 ani, din Argeş, au fost găsiţi spânzuraţi sub un pod, respectiv în curtea casei.

Succesiunea aceasta macabră de întâmplări consemnate în nici o lună şi jumătate (mai exact, din 17 decembrie 2021 încoace) ar trebui să cutremure opinia publică, dacă amploarea ei ar fi sesizată. Din păcate, relatările presei trec aproape neobservate, evenimentele tragice cu protagonişti minori apărând disparate, ca simple fapte diverse regretabile, care smulg un oftat, poate şi o lacrimă, după care cad rapid în uitare.

Ritmul cu care ajung în mass-media asemenea informaţii este însă alarmant. Ca dovadă că medici pediatri, psihologi şi chiar şi doi miniştri au vorbit deja despre fenomenul suicidal la vârste fragede. „Avem cea mai mare rată de suicid în rândul copiilor şi adolescenţilor, înregistrată în anul 2021”, a spus ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, confirmat de colegul Sorin Câmpeanu, care a inclus tentativele de sinucidere ale elevilor printre problemele extrem de grave din şcoli, alături de bullying şi tulburările de vedere ale copiilor. La rândul său, doctorul Mihai Craiu sublinia, în octombrie trecut: „Atâtea tentative de suicid câte am văzut de când a început pandemia la copiii mai mari n-am văzut în zeci de ani de meserie!” Iar recenta analiză a depreHUB, proiectul Asociaţiei Happy Minds, care oferă servicii de sănătate mintală, arată că a crescut până la 16% numărul adolescenţilor tentaţi să-şi curme viaţa.

Departe de a constitui vreo consolare, România nu e singura care se confruntă cu asemenea drame. În Statele Unite, un raport al Centrelor pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (CDC) semnala în 2020 nevoia în creştere a copiilor şi adolescenţilor de servicii de consiliere şi psihoterapie, mulţi dintre ei fiind bântuiţi de gândul morţii. Iar potrivit analizei UNICEF publicate anul trecut, 46.000 de adolescenţi din întreaga lume îşi iau viaţa în fiecare an.

Ce-i împinge pe unii copii în braţele morţii? Explicaţiile specialiştilor şi nespecialiştilor sunt numeroase, mergând de la teribilisme, îndeplinirea unor provocări primite în spaţiul virtual (jocuri de tip Balena Albastră), până la dorul de părinţii plecaţi la muncă în străinătate, spaima de a nu fi pedepsiţi acasă pentru note proaste, frica de a nu fi stigmatizaţi pentru vreo greşeală juvenilă, cedarea în faţa unor hărţuieli, tristeţea provocată de cearta cu iubitul/iubita, supărarea cauzată de conversaţiile purtate online, umilinţa resimţită în urma unor abuzuri ori frustrarea de a nu găsi înţelegere în familie („Mi-aş dori să fiu înţeles de părinţii mei. Îi iubesc şi ştiu că şi ei mă iubesc, dar parcă e o prăpastie între noi”, se plângea un copil la noul număr de telefon pentru urgenţe, 119). Dincolo de aceste motive, există şi stări de deznădejde pură, de anxietate sau depresie, agravate de izolarea impusă de pandemie, de distanţarea de prieteni. La linia telefonică Teen Line, iniţiată de depreHUB, dintre cei 1.000 de minori care au sunat anul trecut, 58% aveau anxietate, iar 22% depresie.

În România, din păcate, se vorbeşte prea puţin despre tulburările de acest fel, confundate adesea cu „tristeţea adâncă” şi considerate de mulţi o răzgâială. Nici la adulţi aceste suferinţe nu sunt luate în serios şi recunoscute, după cum arată statistica europeană privind cazurile de depresie. Dacă la nivelul Uniunii, 7,2% dintre cetăţeni se declarau depresivi, cele mai multe cazuri raportându-se în Portugalia (12,2%), urmată de Suedia şi Germania (peste 11%), România era în 2019 cea mai serenă ţară, cu doar 1% cazuri de depresie, mai puţin de jumătate faţă de Bulgaria (2,7%). Cel mai probabil însă, e vorba de o subraportare, datorată ruşinii resimţite de mulţi români în a cere ajutor psihologic sau psihiatric. Doar că depresia – cu atât mai mult la adolescenţi, care reacţionează mai emoţional la întâmplările vieţii – nu e absolut deloc o fandoseală, o stare trecătoare. Dimpotrivă, după cum o descrie jurnalistul Andrew Solomon în „Demonul Amiezii. O anatomie a depresiei”, ea seamănă cu o mlaştină în care te scufunzi continuu, care-ţi paralizează voinţa şi îţi înghite mintea şi sufletul, înainte de trup. Alunecarea spre moarte – scrie Andrew Solomon – începe prin dispariţia puterii de a fi fericit, tot ceea ce simţi fiind o disperare care pare că n-o să treacă niciodată.

Este, aşadar, mai mult decât necesar ca tulburările psiho-emoţionale ale copiilor şi adolescenţilor să fie recunoscute de cei din jur şi tratate de specialişti, înainte de a fi prea târziu. Şi e urgent ca adulţii să înveţe să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei mici, în familie, la şcoală sau în comunitate. Un proverb atribuit culturii africane spune că „E nevoie de un sat întreg ca să creşti un copil”. Dar ca să salvezi unul, poate că e nevoie nu de un sat, ci de un stat. Căruia să-i pese.