Copiii nu spun lucruri trăsnite. Cum am fost demascat de o fetiţă

Început de ianuarie 2014. Natalia, fetiţa unor prieteni, împlineşte doi anişori, aşa că nu puteam lipsi de la aniversare, după o vizită, în prealabil, la raionul pentru copii de la H&M.

E seară şi urmează un urcuş anevoios până la etajul patru, ultimul, al unui bloc de pe strada Ciucea din zona Macaralei, în estul Bucureştilor. Fane şi Raluca, părinţii Nataliei, ne întâmpină cu drag. În apartament – liotă de copii, de la cei care merg de-a buşilea până la golanii de clasa a treia, cu telefoane şi tablete pe care eu, unul, nici nu m-aş încumeta să le pornesc.

Dintre zecile de ochi, două mărgeluşe curioase mă fixau insistent, în vreme ce îmi puneam canadiana în cuier. N-apuc să schimb două vorbe cu Fane, capul de familie, ţoc-ţoc cu mămicile, când o voce subţirică exclamă din cadrul sufrageriei: „Ho-ho-ho!“. Stupoarea durează două clipe, apoi pereţii apartamentului se cutremură în hohotele de râs ale părinţilor. Izabela, o junioară cu zulufi, nu înţelege reacţia adulţilor şi mă priveşte în continuare: „Ho-ho-ho!“.

„E îmbrăcat în verde“

Chiar dacă, deocamdată, nu s-a ridicat nimeni în autobuz sau în metrou ca să-mi cedeze locul, sunt convins că pendulez undeva între între „Bătrânul şi Delta“ şi Old Wabble. Mai puţin, poate, în zilele bune, când aş aduce cu Peter Gabriel sau cu James Hetfield  – aşa susţin câteva domnişoare şi doamne indecent de tinere şi de drăguţe; prin urmare, n-o să le dau numele, mai ales că le suspectez, deopotrivă, că sunt politicoase şi uşor excentrice. În seara de ianuarie, micuţa Izabela, care n-are încă doi ani, m-a ajutat să-mi descopăr însă adevărata identitate. Nici explicaţiile tatălui („Iza, Moşul a venit acum zece zile, domnul e un prieten“ sau „E îmbrăcat în verde, n-are manta roşie“) n-au fost convingătoare, mai ales după ce am scos din tolbă o ciocolată cu alune, pe care i-am oferit-o râzând fetiţei. „Culmea e că la ea chiar a venit Moşul, dar n-a avut o asemenea reacţie“, îşi aminteşte părintele. „Mai mult, Izabela a simţit că e ceva în neregulă şi l-a tras de barbă, observând imediat că e prinsă cu un elastic. A fost, dacă nu dezamăgită, cu siguranţă nedumerită.“

Cam asta a fost povestea, dragii Moşului. Dacă presa o să moară, nu mai sunt atât de neliniştit, pentru că ştiu sigur ce job o să am pe 24 decembrie, iar pentru asta îi sunt recunoscător Izabelei. Rămâne să mă mai descurc în celelalte 364 de zile.

Articol publicat şi pe alinpaicu.ro.