Crăciunul copilăriei - ediţie limitată

Fetiţa îşi urmează cu paşi grăbiţi mama. Lumea copiilor i se deschide cu rafturi pline de jucării până în tavan: trenuleţe de lemn, păpuşi blonde cârlionţate, bebeluşi cu biberoane în cărucioare, camioane cu remorcă, maşinuţe lucioase. "Mami, eşti tu sigură sigură că Moşu' vine aici să ia jucării?".

 "Foarte sigură, chiar eu m-am întâlnit cu el acum câteva zile". Puţin nedumerită şi cu o urmă de regret că ea nu-l întâlneşte niciodată,  fetiţa se ridică pe vârfuri şi alege de pe un raft un căţel de pluş cu pete verzi şi doi ochi albaştri cusuţi pe capul galben. Chiar dacă e cât ea de mare, fetiţa îl ia la piept şi îl duce în dreptul geamului aburit.  Îşi ridică ochii către cer şi şopteşte: "Moş Crăciun, dacă mă vezi acum, eu asta îmi doresc să-mi aduci". Se desparte apoi cu greu de jucărie şi se îndreaptă fără grabă spre ieşire.  Pesemne că Moşul a văzut-o şi cel mai probabil s-a repezit a doua zi către Lumea Copiilor din Ploieşti, căci în Ajunul Crăciunul din anul 1988, fetiţa a găsit sub bradul cu ramuri rare din Bariera Bucureşti tocmai jucăria dorită.

Aceasta este prima mea amintire palpabilă legată de Crăciun. Mai există şi altele fireşte, dar sunt frânte în imagini şi senzaţii difuze: o maşinuţă roşie cu roată lipsă, un Moş ce  trânteşte uşa la plecare, ghirlande de hârtie colorată, vată pusă pe crengile bradului, lumânări topite, beteală ciufulită, miros de portocale, pocnete de bici ale colindătorilor, nămeţi ... Căţelul cu pete verzi şi ochi albaştri încă mai există undeva în mansarda părinţilor mei. E scămoşat şi are un ochi lipsă, dar a văzut destule la viaţa lui: a fost martorul naşterii magiei Crăciunului într-un orăşel muncitoresc dintr-o Românie mult prea comunistă. A sădit fericire în sufletul unui copil, dar mai ales credinţă şi devotament veşnic pentru o sărbătoare a copilăriei.

Pe vremea mea (e greu să evit această exprimare), ştiai că vine Crăciunul când dădea prima ninsoare. Atunci tata ne scotea săniuţa ruginită cu băncuţa de lemn ce mai mereu avea o bucată lipsă, şi ne duceam la derdeluşul din faţa blocului. Ne mai întorceam acasă când ne îngheţau picioarele şi ne transpira părul de sub căciulile tricotate. Mama ne lua în primire, ne băga rapid în izmene uscate şi ne făcea cacao cu lapte cald, dar numai după ce ne dojenea că am îngheţat şi că o să răcim. Uneori însă, când nu era căldură, ne punea radiatorul şi stăteam acolo cu picioarele lipite până mirosea a ars. După '90 îmi aduc aminte că am aruncat o duzină de şosete de lână arse în tălpi. Când nu era nici lumină şi se lăsa întunericul devreme, atunci era timpul pentru de-a v-aţi ascunselea. Ne pituleam prin toate cotloanele cutiei noastre de chibrit, iar întunericul ne devenea aliat şi complice, nicidecum motiv de frică. Comunismul ne-a făcut măcar să nu ne fie frică de bau bau şi am crescut aşa, copii curajosi cu şosete arse.

Dar să nu uit nici de orăşelul copiilor a cărui deschidere o aşteptam tot anul. După ce ne zbenguiam în toate drăciile, câteva la număr de altfel, mama şi tata ne duceau la colţul "Capra cu trei iezi", unde ne imortalizau într-o poză alb-negru ce o păstrez şi acum. Sora mea Iulia şi cu mine pozam cuminţi, îmbrăcate mereu la fel, cu pantalonaşi de lână tricotaţi de mama, cizme de fâs verzi, bundiţă cu două feţe (alb şi cafeniu) şi fesuri roşii cu ciucure. Eu între doi iezi, cu picioarele îngropate între crengile de brad aruncate pe jos ca decor, iar Iulia călare pe o troninetă-bicicletă-motoretă.

Dar Crăciunul nu era Crăciun fără chipul bunicilor, a nămeţilor din satul lor, a nepoţilor adunaţi lângă sobă, deşertându-şi traista plină de covrigi şi mere. Dorind să ne insufle tradiţiile Crăciunului sau să mai obţină un răgaz pentru pregătirea cârnaţilor, părinţii ne duceau să colindam la ţară. Aici mamaia ne cosea desaga din ştergare vechi, iar tataia ne aduna pe toţi nepoţii şi câţiva copii din vecini şi porneam cârduri prin sat. Nămeţii ne ajungeau până la genunchi, păşeam anevoios pe urmele celui din faţă, dar nu renunţam până nu ajungeam la ultima casă din sat. Mă fascinau incredibil casele mirosind a brad şi a cozonaci, gospodinele cu mânecile suflecate ce ne îndesau în traistă covrigi calzi, mere şi nuci. Iar noi, cu o veselie contagioasă, făceam să răsune toată strada de la colindul nostru:

Am venit şi noi odată

La mulţi ani cu sănătate

Domnul Sfânt să ne ajute

La covrigi şi la nuci multe!

Bună dimineaţa la Moş Ajun

Ne daţi ori nu ne daţi?

Ne daţi ori nu ne daţi?

Ne daţi, ne daţi?        

Pentru noi Crăciunul nu era o sărbătoare mută, nu-mi amintesc să ne pitim în spatele draperiilor trase şi să-l aşteptăm în tăcere pe Moş Gerilă. Sau poate ai mei îşi asumau riscul ăsta pentru fericirea noastră. Poate că îl ascundeau pe Moş cum ascundeau în bibliotecă manuscrisele unor romane interzise între coperţi socialiste. Doar la grădiniţă  bradul de Crăciun era pomul de Crăciun, iar Moş Crăciun era Moş Gerilă, dar oricum nu conta căci la grădiniţă nu venea Moşul ăla adevărat. Chiar şi aşa, îmi aduc aminte cu drag si nostalgie de serbările de la grădiniţa numărul 33. Mama ne făcea din timp costumaşele pentru ziua mult aşteptată. Acum, după ani conştientizez anumite lucruri şi sunt uimită câte sacrificii puteau face părinţii în vremurile acelea, doar să ne fie nouă bine! Dacă primeam de la ţară, la zile mari, o găină de la vreo bunică sau mătusă, pasărea aia prindea zece vieţi. Ne gătea mama şi supă de găină, şi tocăniţă de măruntaie şi snitele şi mai ştiu eu câte. Tot mama, deşi se trezeau amândoi la 6 dimineaţa şi se mai întorceau de la fabrică la 5 seara, tot ea mai avea timp şi chef să ne coasă costumaşele pentru grădiniţă, să le împodobească cu beteală pe margini şi să ne facă coroniţe strălucitoare. Iar când venea ziua serbării, atunci ne pregăteam bine poezia şi cântecelul, cu emoţia şi certitudinea că Moşul e aproape şi trebuie să fim cât mai cuminţi.

Eu una am fost un copil strict de mic, mereu trăiam cu teama că nu sunt suficient de cuminte şi că o să primesc o nuieluşă cu fundă roşie. Îi întrebam pe ai mei de sute de ori: "Sigur am fost destul de cuminte?" Şi atunci, îmi spuneam în gând, cu teamă, poezia ce o ştiam pe de rost: "Moş Crăciun toţi îmi spun/ Că eşti darnic şi eşti bun/ Dar să stii mai din'ainte/ C-am fost fetiţă cuminte,/ Şi mai spun aşa să ştii/Ca eu nu-ţi cer jucării/ Cum ţi-ar cere şi alţi copii./ Însă nu m-aş supăra/Dacă tot mi-ai da ceva". Şi Moşul ne dădea în fiecare an. Nu ne dădea multe, că nu avea nici el de unde. Ne dăruia portocale şi banane, în cazul cel mai fericit. Şi acum, când simt mirosul parfumat al unei portocale, mă întorc la vremurile acelea în care restricţiile se transformau în taine minunate. Pe lângă fructe, Moş Crăciun lăsa mai mereu o jucărie: un căţel de pluş, o maşinuţă roşie, un trenuleţ cu vagoane, o păpuşă (copie Barbie). Bradul de Crăciun era împodobit după unica tendinţă a vremii, cu ghirlande de hârtie multicoloră, cu globuri şters colorate, cu vata pusă pe ramuri şi cu bomboane de ciocolată învelite în staniol. Cele mai multe decoraţii erau confecţionate de ai mei, la care mai adăugam câteva globuri în formă de Moş Crăciun, moşi de zăpadă, lacrimi şi nelipsita stea din vârful bradului.

Moşul însă rămânea un personaj de mare taină. Nu venea să ne bată la uşă cum se întâmplă astăzi, se păstra în schimb o aură de mister în jurul lui. Venea în Ajun seara, lăsa darurile, iar apoi se făcea nevăzut. Ne era chiar teamă de el, stăteam cuminţi în dormitor şi-l aşteptam, de parcă, dacă am fi dat nas în nas, s-ar fi destrămat toată vraja şi ar fi dispărut darurile. Uneori se lua curentul şi atunci ne făceam tot felul de griji că Moşul nu o să găsească blocul nostru.  Îmi amintesc cum ne încălzeam în jurul radiatorului recitând poezii şi colinde, iar la un moment dat tata zicea: "Ia să mă duc să văd dacă a venit Moşul." Ieşea tiptil din cameră, iar noi ne lipeam urechea de uşă. De fiecare dată se auzeau nişte clopoţei, iar apoi un trântit de uşă, după care tata intra în cameră şi anunţa: "Hai că a venit Moşul. Tocmai a ieşit pe uşă. I-am zis să mai stea, dar se grăbea să ajungă şi la alţi copii". Chiar şi în clipa aceea ne furişam timid  în sufragerie, cu inima cât un purice de teamă că poate o să dăm peste o nuieluşă (aproape mereu rememoram în secundele acelea toate năzbâtiile de peste an şi mă autoevaluam fără pic de milă). Dar Moşul era iertător şi darnic.

Dacă i-aş spune nepoatei mele astăzi că noi primeam banane doar de Crăciun şi alea verzi, sau că jucării primeam doar o dată în an, i-ar fi greu să mă creadă. S-au schimbat atât de multe în decurs de douăzeci şi ceva de ani încât îţi este greu să decizi dacă Crăciunul era mai frumos atunci sau acum. Ştiu că pe vremea aceea timpul se măsura de la un Crăciun la altul, iar cu cât vremurile erau mai grele, cu atât trăirile erau şi mai intense. Acum, la fiecare Crăciun, mă refugiez în magia aceea pierdută: fiecare colind pe care îl ascult, fiecare glob pe care îl agaţ în brad, fiecare portocală pe care o desfac, fiecare scârţâit de bocanc pe omăt, mă transportă într-un univers al fericirii simple şi imaculate.

Astăzi uităm să transmitem copiilor noştri magia aceea simplă a sărbătorilor, în schimb reusim să le oferim un Crăciun comercial şi cât mai abundent. Părinţii încărcaţi de daruri din zilele noastre sunt copiii de ieri, aceia care visau la papuşi Barbie şi maşinuţe cu telecomandă şi care se trezeau cu braţele goale. Poţi să-i învinovăţeşti că încearcă acum să le ofere odraslelor tot ce n-au avut ei? Dar să nu uităm că, chiar dacă pe vremuri am avut noi jucării făcute din carton, riscăm să transformăm Crăciunul într-o sărbătoare de carton, fără consistenţă şi fără magie, învelită însă în ambalaje sclipitoare.  Mi-aş permite un sfat, din postura de copil ce va păstra veşnic în suflet Crăciunul: Dăruiţi experienţe, genul de experienţe care să vă transforme copiii în copii şi peste ani buni. Crăciunul este în definitiv refugiul adultului în copilărie. Iar asta este cu adevărat de nepreţuit!

Sărbători fericite!