„Cred că este sănătos să trăim la timpul prezent”. De vorbă cu Cătălin Rusu, co-fondator Apollo111 şi autor al campaniei Superbet #supersocial

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Catalin Rusu

Întotdeauna mi-au plăcut oamenii fanatici. Bine, cuvântul în cauză are o conotaţie negativă în limba română, şi nu numai, de tipul, să spunem, al unui kamikaze care se suie într-un avion şi se aruncă peste ceva sau cineva.

Sigur, are şi o conotaţie religioasă, dar aici nu m-aş băga neapărat, pentru că în epoca oamenilor care se ofensează din te miri ce, lumea se înfoaie rapid dacă interpretează ceva aiurea din ce ai vrut să spui. Iar asta este inevitabil.

Eu mă gândesc la acest cuvânt însă, şi mi-l traduc în ideea în care fanatic poate fi şi un om foarte pasionat de ceea ce face. Că e un tip care face cel mai bun şurub într-o fabrică, sau că e un suporter pe stadion care vine şi bate la tobe cu totă inima pentru echipa lui, cred că societatea românească are nevoie de mai mulţi oameni pasionaţi, de mai mulţi oameni care să creadă pe bune în ceea ce fac şi să mai şi aibă metoda de a obţine ce îşi doresc. Fanatici ai binelui şi ai autodepăşirii, poate că de tipul ăsta de oameni ar trebui să ne înconjurăm mai mult, cine ştie.  

Cu un astfel de om am ales să stau de vorbă, tocmai pentru că sunt de părere că societatea are prea puţine exemple în acest sens. După 30 de ani de tranziţie incertă, care nu mi-e foarte clar când s-a terminat, de experimente constante ale societăţii româneşti în încercarea de a trăi civilizat, încă ne scăldăm prea mult între modele nefaste. Încă predomină cumetriile de salon ieftin, oamenii noi din politică ne spun că nu e foarte grav să existe corupţie, are şi ea, nu-i aşa, rolul ei etc. etc. Ei bine, într-un astfel de mediu toxic normal că vreau să stau de vorbă cu oameni care s-au ridicat, cum se spune în popor, pe barba lor”. Şi care au mai şi reuşit.  

Lucrezi în publicitate dintr-o perioadă în care lumea făcea reclame din prezentări power point şi colaje de fotografii. Cum se mai vede industria după atâţia ani?

Catalin Rusu

C.R.: Sunt nişte ani din 2000, dar nu ştiu când au trecut. Am lucrat pe bani, deh, intrasem doar la cu taxă la SNSPA si m-am angajat din anul întâi, dar nu m-am simţit niciodată mercenar, mereu am încercat să mă exprim şi publicitatea mi-a oferit acest canvas. Am învăţat să rezolv probleme şi asta m-a ajutat în viaţă, nu doar in meserie. Am avut ghinionul norocos de a fi într-o generaţie hibrid. Am început tradiţional şi am ajuns digitali. Primele şedinţe foto le făceam pe film lat, cu polaroid pe set, să vedem cum ar putea ieşi poza şi aşteptam filmele de la developat şi apoi le dădeam la scanat. Acum facem CGI cu cei de la Carioca, unii dintre cei mai buni fotografi de publicitate din lume. În 2008, când am pornit Rusu+Borţun cu fraţii Marc şi Andrei Borţun, publicitatea era deja profesionalizată. A venit criza şi asta a fost o super-şansă pentru noi să rupem puţin ritmul. Am integrat branding şi advertising, apoi şi digital, din 2009. Ne-au trecut din faşă ifosele de publicitari şi am devenit antreprenori. Nu mai aveam pe cine să dăm vina şi eşti mai atent la free solo decât atunci când îţi ţine cineva coarda. Dupa criza aia care ne-a ajutat pe noi, publicitatea a luat-o pe două cărări: una mai spre entertaining şi alta mai spre business. Eu mă credeam deja fun şi am luat-o spre business in a creative way. Consultanţa de brand m-a ajutat să-i înţeleg pe antreprenori, nu doar pe oamenii lor de la marketing. Să le cunosc toata organizaţia prin auditare de brand. Aşa am învăţat să ascult. M-am diversificat ca mic antreprenor, am vazut cum e să fii acţionar la Apollo111 fără să fii director general. Am intrat in CEO CLUBS International şi am cunoscut oameni care conduc organizaţii mici, medii şi mari. Am trecut printr-un mic exit cu Equatorial Gaming catre Bittnet Group, de ambele branduri ocupându-ne în prealabil si în ce priveşte rebranduirea lor. Am învăţat că leadershipul şi managementul nu-s aceeaşi brânză. Am început să dau consultanţă. Şi de anul trecut am devenit membru Tech Angels şi am început să investesc în start-up-uri digitale. Toate astea m-au ajutat să ţin pasul cu evoluţia meseriei mele. Cred că e cel mai bun moment pentru oameni creativi. Ai tot ce-ţi trebuie să rupi norii. Tehnologia e cu tine şi talentul are nevoie de viziune şi idei pentru a fi pus în valoare. Mi-am dorit şi am reuşit să ajung creativul din boardul executiv, să fiu acolo unde se decide viitorul organizaţiilor. Publicitatea a evoluat considerabil, mai ales cea de la noi. Suntem competitivi. Cel mai bun creativ al Europei en-titre este un român, Adrian Boţan. Mulţi dintre colegii mei din Art Directors Club Romania conduc departamente de creaţie prin toata Europa. Multe agenţii exportă creaţie, regizori ca Hypno (Bogdan Moldoveanu, n.a.) au multe proiecte tari afară. Jucăm de la egal la egal cu oricine la nivel de idei, avem de compensat mult lipsa craft-ului, lipsa tradiţiei de a face foarte bine lucrurile simple. Entuziasmul faţă de publicitate, însă, a involuat. Devine mai mult meserie şi mai puţin pasiune. La noi, era parcă invers.

De la copy ai trecut la antreprenoriat. A meritat saltul, sau regreţi perioada de început?

C.R.: Procesul meu de învăţare rezidă în expunere, mă bag cu capul înainte în lucruri la care nu mă pricep, sper să rezolv superficial, nu-mi iese, sunt tenace şi rămân în relaţie până rezolv profund. Abia apoi încep să mă relaxez pentru a mă bucura autentic de next level. Voi rămâne mereu un copywriter cu idei chiar dacă semnez ca CEO la R+B, co-founder la Apollo111, consultant pentru Trutzi sau Metaminds sau angel investor TPS Engage si iFactor. Tot idei cu potenţial am pe masă, unele sunt ale mele, pe altele le cresc cum pot. 

Catalin Rusu

Care sunt atribuţiile tale în cadrul companiei?

C.R.: Sunt omul bun la toate de la Rusu+Borţun. Timp de 12 ani am fost în tot şi în toate. De la business management până la micro management. Despre creaţie, bani, new business şi tot aşa. Un fel de heptatlon din jurul unui business creativ născut în criză. Acum 8 ani am absolvit varianta locală a Berlin School of Creative Leadership şi antreprenorul din mine a început să se împace cu creativul. Trăiesc împreună şi la o şedinţă AGA şi la o filmare. Rusu+Bortun este business-ul meu principal, sunt acţionar majoritar şi m-a definit pentru mai mult de un deceniu. Acum relaţia cu agentia s-a maturizat, am învăţat să împart, să nu mai fiu în tot şi în toate. Am noroc să conduc agenţia alături de Andrei Borţun, co-fondator şi partener, şi Miruna Macsoda, Managing Partner. Andrei este un antreprenor foarte creativ cu multe proiecte la activ şi un foarte bun creator de echipe, chiar de comunităţi, aş spune. Miruna e un strateg de comunicare foarte bun, cu idei, cu pasiune pentru creaţie şi un manager corect, ferm şi dedicat. Am contextul potrivit ca să fac mai mult din ce ştiu şi-mi place, şi mai puţin din ce-mi place mai puţin şi trebuie să fac.

Care e cea mai tare campanie pe care ai făcut-o vreodată? Spune-mi una singură, top of mind.

Următoarea. Am fost crescut într-o familie cu iz nostalgic după regimul dinainte de comunism. Binele era în trecut. Din fericire, m-am lecuit şi am încetat inclusiv profesional să mă bat pe umăr pentru trecut. Mereu următoarea contează. Se va lansa primăvara asta în România, Polonia şi Croaţia. E o poveste din Europa de Est despre cineva care-i gata să cucerească lumea. Nu zic mai mai multe, că trecem încă prin plăcerile şi chinurile facerii. Campaniile #CinsteNuHotie şi Filantropii pentru Patru Mâini sunt aproape de mine şi acum. De anul trecut, dacă aş alege doar una, ar fi SuperSocial pentru Superbet. Un discurs de antrenor-colectiv într-un moment de cumpănă şi pentru români.

Cum e să filmezi cu sportivi cunoscuţi? Mai vinde sportul?

C.R.: Orice adevăr bine spus vinde. Autenticitatea şi nuanţarea poveştilor în funcţie de context clădesc semnificaţia. Da, prin Superbet m-am regăsit ca om de creaţie. Aveam un bagaj foarte mare de informaţii neutilizate din sport. Taică-miu e microbist, cumva şi David, băiatul meu, a devenit. Aşa că discuţii despre Steaua, Naţională şi altele au fost mereu în viaţa mea. Cu Superbet mi-am rafinat acest zăcământ. Dincolo de afinitatea mea cu sportul, vorbim despre un brand românesc scalat regional care vrea să ajungă numărul 1 în lume. Finanţat de Black Stone, cel mai mare fond de investiţii de pe planetă. De la jumătatea anului trecut, sunt Director de creaţie global, îl consiliez pe CMO-ul global, sunt parte din echipa de rebranding şi lucrăm pentru trei ţări alături de specialişti veniţi din toată lumea de la branduri ca Google, Uber, Deloitte sau Paddy Power. Clienţii noştri direcţi sunt un sârb, un suedez, o croată şi o suedeză. Noroc ca Vlasti Vukadinovic, Maketing Directorul global, e sârb crescut la Bucureşti. E un work from home multicultural care mă motivează. 

Cum e să ţii un business cultural pe timp de pandemie? Dar înainte de pandemie, cum era?

C.R.: Suntem patru co-fondatori la Apollo111: producătorul Dragoş Vîlcu, regizorul Călin-Peter Netzer si actorul Bogdan Dumitrache. Ultimul se şi ocupă zilnic de proiect ca manager şi director artistic. Anul ăsta Apollo111 face 5 ani. E un proiect cultural mare pentru zona independentă, cu investiţie importantă din partea noastră. Activăm într-o zonă de business care îţi cere răbdare şi speranţă. E complicat să găseşti un model de business funcţional în zona artelor performative. E nevoie de timp şi timpul costă. Totul e să cazi în picioare. Cred că Apollo111 a avut puterea să se reinventeze. Dintr-un wine-bar în unul dintre cele mai dorite locuri de party din oraş. Pandemia a picat fix când petrecerile explodaseră şi vedeam succesul la orizont. A trebuit ca Boogie (Bogdan Dumitrache, n.a.), şi echipa să se reinventeze încă o dată. Eram gata-gata să facem premiera Richard2, al treilea spectacol regizat de Andrei Majeri la noi după Pulverizare şi Medeea’s Boys, când a venit pandemia. Teatrul este o activitate care e aproape imposibil să producă profit şi în condiţii normale, post-covid19 nici nu are sens să comentez. Închirierea spaţiului pentru evenimente a fost şi ea blocată. În pandemie, terasa a ţinut brandul în viaţă şi ne-am asumat o pierdere consistentă pentru a fi prezenţi, pentru a rezista ca brand şi pentru a menţine echipa. De curând, am redeschis şi barul, respectând toate regulile, şi încercăm să ne păstrăm spiritul viu indiferent de context.

Există o percepţie, într-o anumită zonă a publicului, conform căreia programul pieselor Apollo 111 era, înainte de pandemie, partizanul exclusiv al temelor progresiste, creând o discriminare în sens invers. Cum comentezi?

C.R.: Cred că este sănătos pentru noi ca societate să trăim la timpul prezent. Să încetăm să mai sperăm într-un trecut mai bun, cum zicea Yalom. Încă din 2016, Apollo111 şi-a asumat că lumea se schimbă de la o stagiune la alta” şi exprimarea artistică ar trebui să ţină pasul cu această dinamică socială. Prin spectacole, prin petreceri, prin conglomeratul uman care populează barul şi terasa din Palatul Universul. Mă îngrijorează că normalul zilelor noastre este considerat progresist. Din exterior, pot părea teme curajoase, din interior sunt doar fireşti. Tatăl meu, preotul” a ajutat, cred eu, oamenii mai puţin „progresişti” să empatizeze în loc să blameze ceva ce nu cunosc. Teatrul nostru exhibă posibile poveşti ale oamenilor care ne trec pragul sau poveşti clasice montate şi cu un ochi în prezent. Încercăm să fim un loc deschis pentru exprimare, care nu judecă, ci doar prezintă. De curatorierea conţinutului artistic se ocupă Boogie, eu m-am ocupat de brand, iar Dragoş a regândit modelul de business astfel încât să ne putem reinventa. Mă bucur că una dintre propunerile mele, Bogdan Theodor Olteanu, a debutat ca regizor de teatru la noi cu „Cea mai călduroasă zi din an” şi apoi a continuat cu „Taximetrişti”. Un spectacol pe care-l recomand cu smerenie acelei zone a publicului pe care ai menţionat-o. 

Catalin Rusu

În pandemie te-ai reinventat, te-ai reapucat serios de baschet. De ce?

C.R.: Povestea cu baschetul a aparut înainte, acum doi ani, dar pandemia a fost cantonamentul ideal. Eram la Canakale, în Turcia, şi ne plimbam pe lângă o replică a calului Troian. În piaţa publică, pe malul mării, era săpat un teren de baschet cu tribune care porneau de la nivelul solului. Aveai senzaţia unei gropi de gladiatori. David a fost impresionat şi se uita atent la tinerii care jucau. Nu eram cel mai sedentar om de 38 ani jumate, alergam din când în când, dar nu mai jucasem baschet serios de vreo 13 ani. În toţi anii ăştia, am încercat să nu mă gândesc la baschet, nu mă uitam la NBA, iar când mai mergeam la miuţă aveam cumva o stare de frustrare. Mă lăsasem la 25 de ani, ultima oară jucasem în liga a doua la CS Otopeni. Era complicat să ajung zilnic la antrenamente, să plec de la agenţie la 4.30 PM, să forjez Tico-ul la maximum juma de oră, ca apoi să mă întorc la agenţie. Şi nici nu eram vreun talent, juca mai mult voinţa. M-am lăsat, dar cu inima îndoită. Revenind, am zis să-mi impresionez copilu’ şi m-am bagat la joacă. Locul era superb, am jucat 3x3, cu nişte balleri cu 20 de ani mai tineri şi ceva s-a trezit in mine. În toamna aia, l-am dus pe David la baschet, la Lumina Wolves, echipa pentru care am desenat identitatea de brand cu ceva timp în urmă. La primul antrenament al lui David, nu ştiu de ce, l-am întrebat pe antrenor, complet out of the blue, dacă n-ar vrea să-mi dea meditaţii la baschet. Nu plecasem cu gândul ăsta de acasă. Şi, cumva, s-a legat. Radu Muntean e un antrenor de baschet foarte metodic, obsedat de fundamentals, şi de atunci am luat-o aproape de la zero. De la poziţia corpului, şcoala alergării, echilibru, coordonare. Eram praf, dar asta m-a ambiţionat. Radu mi-a zis din capul locului că durează doi ani până să avem ce discuta. De atunci, am facut în medie 3 antrenamente pe săptămână în primul an, iar de şase luni cel puţin 4. În paralel, m-am dus să joc în liga a treia, campionatul municipal, la Mithos, echipa lui Edy Petroşel de la Holograf. M-am reîntâlnit cu baschetbalişti din generaţia mea, mulţi jucători de prima ligă ca Andronescu, Bascoveanu, Filovici sau Dornescu. Chiar dacă se retrăseseră de câţiva ani, nivelul era foarte sus. Aveam adversari ca Virgil Stănescu, Santana, Claudiu Fometrescu sau Silviu Lupusavei. Şi m-am îmbolnăvit din nou de baschet. Am avut şi câteva meciuri în care am marcat multe de 3 puncte, începea să se lege şi jocul meu creştea. Apoi a venit pandemia, campionatul s-a oprit şi a început perioada baschetului pe Zoom. Făceam exerciţii de dribling de tremura planşeul casei. Apoi, cu noaptea-n cap, mergeam pe Studenţesc, unde e un fel de muzeu viu al sportului bucureştean. Ai tot ce-ţi trebuie, numai să vrei să te antrenezi. Că ploua, ningea sau era ger, eram acolo. Dacă trece de zero grade, poţi arunca la coş cu mănuşi. Mi-am schimbat aruncarea, şi eu credeam că arunc bine. Am început să fac exerciţii specifice pentru baschet şi multă forţă. Câteva luni cu gantere în parc, iar de o lună mă antrenez la o sală care are şi sală de forţă. Baschetul e şi el un start-up pentru mine. Trebuie să investeşti timp, bani şi răbdare. Sunt obişnuit cu rezultate exponenţiale în ceea ce fac, cu baschetul am învăţat frumuseţea incrementalului. Cum fiecare exerciţiu ratat dar executat corect e începutul reuşitei de peste două săptămâni. Nu îţi antrenezi doar corpul, ci sistemul nervos. Nu întâmplător, de când mă antrenez sunt un om de creaţie şi de business mai bun. Am alt focus şi sunt mai clar în ceea ce vreau şi ce nu vreau.

Şi cu Lumina Wolves care e faza?

C.R.: Deja povestea mea cu baschetul a devenit serioasă, vreau mai mult. E activitatea care-mi ocupă cel mai mult timp cantitativ. Vreau să joc cel mai bun baschet din viaţă la 40 de ani şi într-un mod organizat. Liga 1, a doua ligă valorică din România după Liga Naţională, e obiectivul meu. Joc în prezent, acum învăţ, nu din amintiri. E extrem de greu, media de vârstă e undeva pe la 25 de ani, ritmul e altul, dar la 40 de ani ai alte avantaje, iar corpul încă are resurse dacă-i corect antrenat şi recuperat. Vorbesc des cu Vlasti Vukadinovic de la Lumina Wolves despre baschet. El a fost antrenor în Liga Naţională, ştie ce vorbeşte şi am multe de învăţat. Am fost colegi la juniori la CSS1 şi ne-am revăzut în business. I-am zis că vreau să joc şi l-am intrebat dacă e imposibil, a zis că nu, şi îi mulţumesc că dă şanse nebuniei mele. Sper să facem performanţă împreună şi în baschet. În marketing şi comunicare, cred c-am demonstrat deja. După un an şi jumătate de individualizare, abia aştept să merg la antrenamentele echipei. Sunt sigur că vaccinul Pfizer mă va ajuta în acest sens. Abia aştept să reînvăţ şi jocul colectiv. Până în toamnă am încredere că voi avea un nivel bun pentru competiţie. 

Catalin Rusu

Michael Jordan sau LeBron James?

C.R.: Jordan. Radu, antrenorul meu, îl preferă pe James, şi ne contrazicem des. Jordan avea o nebunie din vremurile alea, voia să fie perfect. Era bolnav să câştige. Era idealul anilor respectivi. LeBron e mai mult decât sport. Că mi-ai adus aminte, Dear Basketball” al lui Kobe e unul dintre video-urile mele preferate. Emoţie pură. Allen Iverson vs. Steph Curry e o comparaţie care mă interesează. La primul se vede talentul, imaginaţia, nebunia. La al doilea, antrenamentul, fiecare jumătate de pas e făcut ca la carte. Un puzzle imens perfect asamblat. Mă bucur că şutul de 3 puncte e on-fire acum. Acum 20 de ani aveai senzaţia, uneori păcălitoare, că marii jucatori erau născuţi, acum mulţi sunt făcuţi, pentru că ştii mai multe despre fiecare cărămidă pe care o pun. Sunt norocoşi tinerii care se apucă acum de sport, totul e democratizat, ai resurse, motivaţie să fie.

Cum te implici tu, sau cum se implică colectivul în care activezi, social sau din alte puncte de vedere, pentru ca la finalul zilei să trăim într-o societate un pic mai ok?

C.R.: Cred că ce facem în business-ul de branding, Rusu+Borţun Brand Growers, alături de partenerii mei Alina Tudose, Marc Borţun, Răzvan Chifu şi Andrei Borţun, ajutăm organizaţiile să-şi articuleze şi să-şi ţină promisiunile. Şi multe promisiuni respectate fac societatea mai respirabilă.

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite