Cronică numai de întâmpinare (deocamdată). O sărbătoare academică

O sărbătoare academică s-a petrecut luni, 22 mai, când era şi ziua marelui cărturar, în Amfiteatrul Bibliotecii şi nu în Aula Academiei, cum ar fi meritat cartea „Despre cultura de ieri şi românii de azi – Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu”.

Din board-ul instituţiei centrale, ocupat, poate, cum zicea cineva, cu opera de consacrare a inerţiei, n-a fost de faţă, se pare, nimeni sau mai nimeni. În rama uşii de la intrare ar fi fost zărită - eu nu am zărit-o -, din vechea ierarhie, cea mai rotundă mediocritate a culturii române, cu chipul ei spelb şi înşelător senin angelic. Dar amfiteatrul a fost plin cum nu se mai poate, arhiplin, cu autenticele personalităţi ale Academiei de azi şi nu numai, prezidate exemplar de nonagenarii Dan Berindei şi Bălăceanu-Stolnici. N-a lipsit, aş zice, nimeni din crema culturală bucureşteană adevărată şi, astfel, sărbătoarea a fost, cum ziceam şi în titlul cărţii mele poştale, strălucit academică.

Au fost, apoi, cuvintele de întâmpinare a operei ce ne-a strâns la un loc, ilustrând cu asupra de măsură rezonanţa academică a eroului memoriilor care sigur vor înfrunta timpul şi vor fi mereu un izvor de dezbateri, datorită subiectivismului fermecător al savantului în spaţiul istoriei, al artelor frumoase şi al viziunii lui personale, foarte personale, nici nu se putea altfel, asupra unor evenimente cruciale din ultimele şase-şapte decenii româneşti. Între aceste cuvinte de salut a strălucit academic, aş spune exemplar pentru o comunicare în aula amintită mai înainte, discursul rostit de marele istoric şi marele patriot român, când e atât de greu azi să fii român, academicianul Ioan Aurel Pop, venit anume în aceeaşi dimineaţă de la Viena. A fost un portret admirabil, complex, sincer în spiritul înţelesului acordat cuvântului de Florin Constantiniu, un portret ca şi când ar fi fost pictat de Corneliu Baba şi peste care nu se va putea trece şi pe care Răzvan Theodorescu îl va sluji şi împlini, sigur, prin opera şi personalitatea sa şi de acum înainte. A fost, repet, un model care m-a făcut să înţeleg şi mai bine de ce se speră de către atâta lume ca autorul acestui discurs să fie ales preşedinte al Academiei, cum n-a mai fost, îmi permit eu să spun, altul, de la dubla prezidenţie a lui Dimitrie Gusti.

Dar să ne întoarcem la sărbătoarea lansării cărţii „Despre cultura de ieri şi românii de azi” semnată, în ipostaza de inspirat intervievator, de către Narcis Dorin Ion, actualul director general al Muzeului Peleş. Au vorbit astfel: profesorul Victor Neumann, scriitorul, de fapt istoricul Alex Mihai Stoenescu, poate cel mai avizat cercetător al evenimentelor ante - şi post-decembriste, căruia Răzvan Theodorescu i-a acordat privilegiul postfeţei „Răzvan Theodorescu şi prima teorie istorică postbelică românească”, e vorba de „Teoria coridoarelor culturale”, apoi învăţatul, actualul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu, tobă de carte într-un univers politic majoritar semi-analfabet, în sfârşit, recunoscător eroului memoriilor, directorul general al editurii RAO, Ovidiu Enculescu.

A fost cu adevărat un florilegiu de elogii meritate aduse academicianului  care se bucură, cred, de cea mai frumoasă şi mai mare rezonanţă azi, în toate mediile româneşti.

„Convorbirile”, cuprinzând, de fapt, memoriile cărturarului, dincolo de virtuţile amintirilor şi implicit ale opiniilor lui, privesc şi viaţa lumii noastre politice cu multe dintre culisele ei ascunse, şi universul artelor frumoase româneşti, şi portretele colegilor de Academie şi ale marilor personalităţi ale acestui forum, şi, mai ales, cele două mari contribuţii de până azi la istoria românească, „teoria culoarelor culturale” şi teoria mentalităţii tranzacţionale, aceasta constituind şi discursul de intrare în Academie al lui Răzvan Theodorescu, doctrină fundamentală pentru psihologia poporului român, cea mai importantă după „Din psichologia poporului român” a lui Drăghicescu, apărută editorial la începutul veacului XX. Şi nu pot să nu fac o paranteză aici şi să pun în ea trimiterea făcută în intervenţia sa de către Alex Mihai Stoenescu la o mai veche observaţie a mea: „Cum spunea maestrul Dinu Săraru, desigur şi puţin ironic, o teorie a mentalităţii tranzacţionale nu putea fi lansată decât de primul tranzacţionist al ţării.”

În esenţă, e vorba aici de universul bogat şi necontenit receptiv al marelui cărturar Răzvan Theodorescu, care a cucerit sala recunoscând în cuvântul final că a fost, rămâne şi se consideră un om reprezentativ pentru poporul român şi  psichologia lui naţională identitară.

Iată de ce mă simt dator şi îmi face o mare plăcere să spun că admiraţia mea pentru Răzvan Theodorescu se întemeiază şi pe curajul său de a fi în răspăr, nu o dată, cu inerţia colectivă canonizată mai ales de opţiuni mediocre, uneori nefast statalizate chiar, şi cred că este locul să amintesc şi deviza lui împrumutată de la celebrul chirurg din Renaşterea franceză a secolului al XVI-lea, Ambroise Paré, care declara: „Prefer să am dreptate singur, decât să mă înşel cu restul lumii”.

„Fireşte – zicea în discursul său academicianul Ioan Aurel Pop – Răzvan Theodorescu are şi critici! Cine dintre oameni nu are? Doar anonimii, doar cei cu existenţă gregară! Faptul că Răzvan Theodorescu este şi criticat pentru opţiunile sale de viaţă arată că este viu, important şi, pentru unii, chiar temut. Viaţa nu l-a iertat deloc şi l-a supus unor încercări teribile, chiar şi în anii din urmă.

De regulă însă - ca în marile drame ale omului şi ale omenirii - loviturile l-au propulsat din rău înspre bine, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi plasat între
cei aleşi. A fost şi este, indubitabil, un ales al sorţii, un mare intelectual, un mare istoric, un mare savant care a primit învoirea să se înfrupte din ambrozie şi nectar şi care a ajuns să simtă cu mintea şi inima câmpiile elizee. A scris şi a făcut istorie, ceea ce nu este puţin lucru şi ceea ce îl plasează fără greş în galeria coloanelor care susţin această naţiune.”

Închei oferindu-vă în această cronică de întâmpinare unul dintre cele trei portrete admirabile consacrate lui Ion Frunzetti, Virgil Cândea şi mentorului său, academicianul Emil Condurachi.

Iată portretul lui Ion Frunzetti despre care azi, din nefericire pentru cultura română, abia se mai ştie ceva:

„Singura minte genială pe care am cunoscut-o în viaţa mea. Spun asta deşi nu i-am fost elev, precum atâţia dintre studenţii vechii Facultăţi de Litere din Universitate sau atâţia dintre studenţii de la Arte Frumoase. După ce l-am cunoscut şi m-am apropiat mai mult, m-am aflat statornic sub farmecul spectacolului Frunzetti, unul dintre cele mai admirabile în cultura română a timpului.

– Cum era această minte, ce definea acest spectacol al culturii?

            Inefabil, nu pot să spun decât că era o minte genială. A scris puţin, era un mare oral, un om de o cultură enciclopedică. Mobilitatea sa intelectuală îi uimea pe specialiştii notabili ai unui domeniu sau altul, admirând pe acest cărturar care, nevrând să se specializeze în ceva anume, ştia atâtea despre domeniile fiecăruia dintre ei.

– La Institutul de Istoria Artei se implica administrativ?

Nu. Nici vorbă. Frunzetti nu se implica în chestiunile acestea. El era peste, era un profesor care îşi fascina studenţii şi auditoriul cu tot ce ştia, literatură şi artă. O minte excepţională. Deşi vorbea mediocru franceză, făcea calambururi în această limbă. El m-a propus să-i fiu adjunct la Comitetul Internaţional de Istoria Artei. Ţin minte şi acum că eram la un congres internaţional, se vorbea despre Picasso, cu foarte mulţi specialişti. Aici Frunzetti a spus: „Ah, Picasso c'est une pique-assiette” („cel ce mănâncă din farfuria altuia”). La care vestitul Chastel – care era lângă mine şi care nu-l iubea pe Frunzetti, dar a realizat cât de inteligent era – mi-a spus: „Il est extraordinaire”.

– S-a pierdut, probabil, în oralitatea aceasta. Nu a creat o opera consistentă.

S-a pierdut în oralitatea lui, s-a pierdut, din păcate. Ion Frunzetti cu un prestigiu de mare vorbitor, de o cuprindere enciclopedică peste măsură, rămâne unul dintre marii orali ai culturii române. Cu toate acestea, Ion Frunzetti a fost, probabil, cel mai important critic de artă al epocii sale, creator de şcoală şi de limbaj, a fost un estetician de excepţie, care n-a apucat să-şi scrie opera de teoretizare pe marginea faptului de artă, mereu conceptualizat cu desăvârşită ştiinţă.

– Nu v-a destăinuit vreun plan cu ce ar fi dorit să scrie?

Nu avea aşa ceva. El era un tip haotic, dar era extraordinar. Frunzetti a fost cea mai inteligentă fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată. Dacă putem să mai proclamăm ceva întru amintirea sa – noi, cei care i-am stat, într-un fel sau altul, aproape, iubindu-l, fără a-l înţelege mereu, spre pierderea noastră – este faptul că prin el am fost, în multe clipe ale vieţii noastre, martorii unuia dintre miracolele care ne dau dreptul, ne dau obligaţia a-l împărtăşi şi altora: miracolul inteligenţei. Pentru foarte mulţi dintre noi, aici, în România, într-a doua parte a veacului XX, miracolul acesta a avut un nume simplu, sonor şi percutant: Ion Frunzetti. Asta am scris eu în articolul intitulat:„Plecarea seniorului”, care este un omagiu pentru el şi în care am spus tot, inclusiv faptul că a refuzat să plece în străinătate, a vrut să rămână în ţară.

Ar fi putut, cu mult timp în urmă, să aleagă alt drum, pe alte meridiane, atunci când i s-a oferit, în 1942, posibilitatea plecării la celălalt capăt al continentului, în Spania.

O asemenea autoexilare – nota Ion Frunzetti în 1980 - „mi-ar fi pus la dispoziţie, poate, biblioteci după care am jinduit multă vreme şi muzee pe care le-am văzut doar pe la 50 de ani, dar m-ar fi împiedicat, această plecare, să cunosc nişte realităţi pentru care binecuvântez soarta care m-a făcut să le trăiesc, pentru că ştiu ce-a însemnat zi de zi, ceas de ceas, viaţa naţiunii mele, aici şi nu din afară. Şi asta m-a făcut să înţeleg nişte sensuri ale istoriei, nişte adevăruri adânci, care-s tezaurul meu, la care ţin, la care n-aş renunţa pentru nimic în lume.”

            Acesta a fost Frunzetti, senior al cuvântului şi senior al minţii, împodobind, ca puţini alţii, cultura unei ţări pe care n-a voit să o părăsească, pe care a ştiut să o reprezinte ca un ambasador spiritual de elită, pe care a iubit-o fără gesturi grandilocvente şi în pământul căreia odihneşte. Din parte-mi, acum, voi mai spune doar că pentru o întreagă epocă de asprimi şi entuziasme, de luciditate şi resemnare, de speranţă şi prefaceri, cultura română a stat, în parte, şi sub semnul verbului sau al scrisului lui Ion Frunzetti.”

                                                                                      *

P.S.:   Sper ca în viitorul cel mai apropiat Răzvan Theodorescu să-şi găsească timp şi pentru portretele „celor trei frumoşi şi vechi comunişti, împinşi înainte: Mihnea Gheorghiu – anglistul, Alexandru Balaci – italienistul şi Valentin Lipatti – specialistul în franceză. Erau o triadă formidabilă şi numai primii doi au intrat în Academie, dar amândoi au aşteptat mult ca să fie membrii plini.”

Mă consider fericit de soartă – nu mă laud –  că, venind de la Slătioara şi intrând în presă la Radio, m-am bucurat  de profesoratul acestei triade frumoase şi, în primul rând, de învăţătorul meu, cum singur zicea, Alexandru Balaci.