Crucea şi bisturiul

Şi Biserica şi Medicina se bazează pe tradiţii şi dogme.

Biserica ortodoxa şi sistemul de sănătate sunt structurile societăţii româneşti care s-au dovedit cele mai rezistente la schimbare. Incapacitatea acestora de a găsi o modalitate de a ţine pasul cu vremurile este mai ales vizibilă în demersul de schimbare a Constituţiei pentru definirea familiei iniţiat de Biserică, pe de o parte, şi în continua criză în care medicina românească se găseşte de la Colectiv încoace.

Şi Biserica şi Medicina îşi exercită funcţiile la hotarul dintre viaţă şi moarte. Şi preotul şi medicul poartă, cel puţin în imaginarul colectiv, o aură de mister şi de putere conferită de contactul cu ceva dincolo de realitatea imediată. Preoţii au harul transmis prin punerea mâinilor şi administrarea tainelor care îl aduc pe om în relaţie directă cu Dumnezeu. Medicii au jurământul lui Hipocrat şi puterea de a opri suferinţa şi de a întoarce moartea din drum. „Farmacie, templu al celor disperaţi, cu un mic zeu în fiecare pilulă”, spunea Pablo Neruda într-un vers transcris în numeroase albume de absolvire a şcolii medicale, ca o reamintire pentru proaspeţii absolvenţi a puterii cu care sunt investiţi.

Şi Biserica şi Medicina se bazează pe tradiţii şi dogme. Nu e nicio surpriză că aşa stau lucrurile în ce priveşte Biserica, dar oamenii realizează prea puţin cât de mare este influenţa tradiţiilor în medicină. Există foarte multe tratamente care sunt continuate (şi finanţate) fără niciun fel de sprijin ştiinţific, doar pentru că „aşa facem noi lucrurile aici”. Este suficient să vorbiţi cu oricine a încercat să introducă o practică nouă în sistemul medical pentru a realiza cât de mult este acesta ancorat în tradiţie şi în obiceiuri.

Şi Biserica şi Medicina sunt sisteme piramidale, în care puterea este exercitată absolut. Este interesant cum un caz ca cel al poliţistului Godină poate să existe în sistemul de Poliţie, dar nu în biserică sau în vreun spital – drama unor medici abuzaţi de directorul spitalului unde lucrează sau problemele unui preot de parohie strămutat pentru că nu a vândut suficiente lumânări nu au reuşit să genereze acelaşi gen de energie spre schimbare. Pe lângă administrarea puterii în interiorul sistemului, asemănătoare este şi relaţia de putere cu beneficiarii sistemului. Şi preotul şi medicul, unul înveşmântat în odăjdii şi purtând crucea, celălalt îmbrăcat în halat şi mânuind bisturiul (sau având înfăşurat la gât stetoscopul), sunt deasupra celor pe care îi păstoresc sau îi tratează. Cazurile de abuz sunt nenumărate, dar şi cazuri de oameni de ispravă care devin cu atât mai luminoase cu cât întunericul lipsei de omenie din jurul lor este mai adânc.

În fine, aş vrea să închei cu cea mai importantă, din punctul de vedere al publicului, asemănare – şi Biserica şi Medicina sunt finanţate de la bugetul public fără a li se cere o măsură a performanţei. Există un fel de şantaj tacit prin care Statul finanţează activităţile acestor sisteme fără să pună vreo condiţie. Nu există un procent minim de alcoolici vindecaţi, în funcţie de care un spital să primească sau nu finanţare. Nimeni nu cercetează performanţele pastorale ale unui preot paroh. Statul nu reacţionează în funcţie de criterii de performanţă, Statul reacţionează la criză. Aşa cum a fost situaţia femeii îngropate în câmp, pentru că preotul a refuzat să o îngroape în cimitir. Sau cea a copilului dus la spital dupa ce profesorul de religie a difuzat un film anti-avort. Aşa cum a fost la Colectiv şi cum se întâmplă zilele acestea.

Răspunsul la criză al ambelor sisteme este să se închidă şi mai mult în sine, să adopte o atitudine de forţă şi de frondă – „nu învăţaţi Biserica ce rol are ea”, s-a răstit Prea Fericitul la ziariştii care-l întrebau de ce lipseşte de la locul tragediei din Colectiv, în timp ce-şi pregătea lovitura la Constituţie care să-i aducă un capital facil de imagine. „Vom crea o structură uriaşă care să facă prevenire în toată ţara”, anunţă creatorii de structuri uriaşe în Sănătate a căror existenţă nu este niciodată tulburată de întrebări privind eficienţa demersurilor lor.

Rezistenţa la schimbare poate lua multe forme – poate mima însăşi dorinţa de schimbare. Doar în aceste momente de criză, când oameni nevinovaţi mor cu zile, când moartea şi suferinţa şi absurdul stau nude şi ne privesc în faţă, doar acum nu mai e nimic de mimat, nimic de justificat, nimic de acoperit cu hârtii. Iar dacă nu acum, poate la criza următoare.