„Cruciada copiilor”, altfel. Imaginaţia maselor şi fantezia populară

Societatea vizualului a devenit o aşezare de lideri şi lideraţi. Poporul caută imagine şi imaginar, dar între cele două s-a născut un război sfânt.Maselor le lipseşte o„cruciadă a copiilor”, altfel:o comunitate conştientă de războiul dintre imagine şi imaginar, o sete de a urni putoarea lumii din loc cu o dulceaţă de copil,ba chiar disperarea de prunc de a spune lucrurilor pe nume cu o fantezie pardonabilă.Ar trebui să apucăm o„imaginaţie bună”.

Într-o societate a vizualului, rânduirea „celor slabi” şi a „celor puternici” a devenit o convieţuire de lideri şi lideraţi. Cu portrete ba caricaturizate, ba umplute de culoarea ruşinii zvâcnind, oamenii se investesc cu psihologie publică. Aici gesturile lipsite de pudoare, prejudecăţile ori fabulele sociale se molipsesc vertiginos, decad şi renasc, fără simetrie, fără ciclicitate, ci printr-o spontaneitate care ţese afinităţi şi tovărăşii, anturaje şi caste postmoderne sau, în cazurile mai puţin fericite, haite comunitare. Uşor, uşor, începe „vânătoarea”: sancţiunea publică, dezlănţuirea imaginarului, moştenirea orală a zvonurilor de gloată.

Societatea se întreţine printr-un bloc de presupoziţii şi de speculaţii care antrenează patologic imaginaţia maselor şi fantezia populară. Într-o vreme ca aceasta, cât loc ar mai avea Gustave le Bon cu oropsita lui năzuinţă potrivit căreia „îndrumătorul maselor e primul obsedat al unei idei, recrutat dintre nevrozaţi” ?!

„Dirijorul de haită”, aşa-zicând, asumând tot riscul unei polemici vizând formularea nefericit de dură pentru „îndrumătorul maselor”, are o meserie ingrată. Poporul caută imagine şi imaginar. Liderul caută domesticirea celor mulţi prin reflexivitate, disciplină ori trecerea de la instinctiv la raţional. Jocul dintre cele două tabere nu aminteşte decât faptul că în trecerea de la indivizi la mase, sufletul colectiv devine o fiinţă socială. Potrivit lui Le Bon, ne lipseşte nu un lider, nu o turmă de lideraţi, ci un făuritor de drumuri care trebuie să fie un bun orator. Şi asta ar fi suficient. Ca formator de opinie, predicatorul maselor e silit să invoce imaginile care seduc o societate care de multă vreme a încetat să mai vadă cu ochii sufletului. Sub tirania imaginii, dictonul atenian, „eşti un zeu sau nimic?” a murit.

Oamenii îşi aleg astăzi imagini de ansamblu pentru care optează, lasând virtuţile fără stăpân. Retorica e una simplă: „eşti cu noi sau împotriva noastră?”.

Nevroza socială, fantezia populară, imaginea care sfidează eticul în favoarea unui estetic lipsit de bune maniere, toate acestea lasă umanitatea într-o comă indusă a moravurilor. Între imagini şi imaginar s-a iscat un război sfânt.

Îmi aduc aminte că în tradiţia catolică de ev mediu, se vehicula în cultura orală un mit potrivit căruia copii pot răscumpăra de la divinitate vina celor vârstnici. Cruciada copiilor, un eveniment istoric de anvergură îşi găsea rădăcinile într-o izbândă anuală când în data de 28 decembrie se alegea un episcopus puerorum dintre copiii mici- un episcop de o zi-, care purtat pe un car în triumf şi onorat cu toate cele cuvenite, avea dreptul de a oficia un ceremonial liturgic. Documentele acelei vremi consemnează un lucru de preţuit: „copilăria avea, aşadar, o zi de domnie pe an şi în acea zi copii aveau voie să facă orice, fără a fi pedepsiţi”, saturnalie îngrădită prin bula papală a lui Inocenţiu al III-lea. În virtutea acestei sărbători, mai târziu, a izbucnit Cruciada Copiilor, un pelerinaj al morţii tuturor pruncilor care pornind către Ierusalim dar întorşi din calea lor de către rege, au fost înghiţiti de ape sau au rătăcit drumul către casă. În imaginarul lor colectiv zădărnicea însă o credinţă care a făcut ca moartea să nu mai pară un joc de copii. Dincolo de cârma lor stătea un tărâm al făgăduinţei, o imagine a unei credinţe cucerite, o masă de inocenţi cu o fantezie lipsită de culpe.

Cum ar arăta lumea pentru o zi în care actorii sociali ar avea voie „să facă orice, fără să fie pedepsiţi”?. Poate că nu vrem să ştim. De fapt, asta lipseşte îndeobşte imaginaţiei maselor şi fanteziei populare contemporane: o „cruciadă a copiilor”, altfel. O comunitate conştientă de războiul  dintre imagine şi imaginar, o sete de a urni putoarea lumii din loc cu o dulceaţă de copil, ba chiar disperarea de prunc de a spune lucrurilor pe nume cu o fantezie pardonabilă, ceea ce astăzi nu îşi mai găseşte locul: acestea sunt lipsurile unei societăţi aiuristice.

La capăt de drum, îţi dai seama, într-o comunitate egoistă şi individualistă,  că nu ţi s-a hărăzit ca animal social îndemânarea de a lua şi a da frumos, un instinct care ar fi scuzat de orice pretinsă lipsă de raţionalitate cătâ vreme ar fi executat cu priceperea unui copil. În fond, vorba lui Goethe: „numai Dumnezeu ştie ce înseamnă să ai în faţa ta atâta drăgălăşenie şi să nu poţi întinde mâna să o apuci; şi totuşi e un imbold firesc al omului să apuce. Nu întind copiii mâna către tot ce văd? Şi eu ce fac?”. Ar trebui să apucăm o „imaginaţie bună”.