Cu degetele-n ochi

A trecut o săptămână de discuţii sterile, în care combatanţii nu au cedat niciun centimetru din spaţiul sacru al convingerilor.

Scriu acest articol cu inima grea. Nu am avut ca subiect al discuţiei nici numele trandafirului, nici numele preşedintelui. Ci un lucru pe care nu l-a văzut nimeni, niciodată: o idee. Discuţia s-a purtat permanent în jurul dreptului sau lipsei de drept de a calomnia/agresa/ironiza/blasfemia ceva ce nu poate fi definit în afara propriei persoane şi sensibilităţi. Şi e absurd, pentru că nimeni nu ştie despre ce anume e vorba, fără să se folosească de parabole, comparaţii şi metafore. Prin urmare, puţină lume a comentat crima, de parcă ar fi fost de la sine înţeleasă. Nici eu nu am de gând să mai comentez un subiect în care totul a fost spus până la saturaţie. Pe mine mă interesează altceva, indivizii, cetăţenii din spatele confruntărilor ideologice. Pentru că ei sunt cei care vor dicta cum să arate societatea românească de mâine.

Şi ce înţeleg nu sună bine deloc. Unu: spre deosebire de România anului 1990, când, abia ieşiţi dintr-un comunism cu şapte lacăte la poartă, cetăţenii îşi puneau probleme de viaţă şi de moarte, la care răspundeau cu naivitate, dar cu multă sinceritate, azi, răspunsurile pe care le dau nu mai au nimic personal, ci sunt standardizate, ca emise de o instanţă superioară pe care insul o propagă papagaliceşte. E o teribilă invazie doctrinară, iar cei care argumentează nu au la dispoziţie decât instrumentele sau armele pe care religia sau partidul le normează. Prin gura combatanţilor vorbesc instituţii şi doctrine, cu limbă de lemn, repetând lozinci. Al doilea lucru care mă intrigă e agonia spiritului critic, a capacităţii de a vedea toate faţetele unei probleme, de a lua în considerare datele clare, verificabile. Pentru a-şi atinge scopul, omul neagă, anulează o parte a informaţiei. Pentru el, numai faptele care îi convin au valoare. Numai confirmarea propriilor păreri îl entuziasmează. Dacă un bou îi confirmă o părere, boul se transformă miraculos: devine înţeleptul taur comunal. Dimpotrivă, prietenul sau colegul care îl contrazice nu mai e un partener, ci un duşman ignorant, răuvoitor, o viperă încălzită la sân care s-a strecurat mişeleşte în arenă. Să nu ne obosim cu el, e un zero. Săracu' spirit critic, e slugă la câţi stăpâni i se năzare proprietarului să-l închirieze. Al treilea lucru extrem de îngrijorător în spaţiul românesc e fuga de realitate. De multe ori am spus (şi recentele evenimente de la Paris mă confirmă) că prostia şi incompetenţa provoacă şi fac mai mult rău decât zece conspiraţii mondiale. În faţa unei realităţi simple, dar neconvenabile, spiritul depune armele. Se refugiază într-o lume întunecată, unde domnesc demonii. Acolo nimic nu e ce pare, totul e pe dos, totul e mistificare. Cu astfel de oameni orice discuţie e moartă dintru început. Există pericolul să te transformi într-un agent provocator al lui Sauron.

Am pomenit aceste maladii ale spiritului, de care nu e nimeni ferit, oricâtă şcoală ar avea, tocmai pentru că, în toiul crizei franceze, au izbucnit cu o virulenţă incredibilă, năpădind opinia publică şi silind raţiunea să dea înapoi. Raţiunea s-a transformat în agent provocator, emisar blasfemiator şi angajat nedemn al forţelor obscure. În locul diversităţii moderne, la care, chipurile, a aderat, ţara noastră e invadată de o mare intoleranţă. Privită de departe, pare un monstru care se ceartă cu sine însuşi, încercând să-şi scoată ochii cu degetele de la picioare.