Cu minte sau cuminte

Blocată în cultura temenelei şi a ordinului de la centru, România n-a ratat şansa contratimpului şi a făcut o serie de paşi înapoi tocmai când lumea o aştepta să înainteze.

La aproape două decenii de la prima scandare, „Noi muncim, nu gândim" a rămas o distorsionare periculoasă. Şi asta din mai multe motive. În primul rând, fiindcă a aşezat circumvoluţiunile şi musculatura în raporturi de adversitate. În al doilea, fiindcă, făcând un pas înainte în arta manipulării, scandarea respectivă a instituit teroarea excluderii şi a impus o minciună. În această logică deraiată, situaţia n-ar fi putut fi decât „ori aşa, ori altfel".

Cine muncea nu gândea, iar cine gândea nu muncea. În al treilea rând, fiindcă a falsificat însuşi ţesutul intim al gândului şi al muncii fizice. Există oameni care muncesc cu mintea, la fel cum există munci fizice care se dovedesc inutile, dacă nu cumva imposibile fără un prealabil efort cerebral (de exemplu, sculpturile lui Michelangelo). În al patrulea rând, fiindcă a încercat să noteze cu plus şi minus două paliere care n-ar fi trebuit percepute în cheia binelui şi a răului, a albului şi a negrului. Niciun om care ţine la poziţia bipedă nu poate spune că munca braţelor e lăudabilă, iar munca minţii merită circumpecţie sau dispreţ. Şi nici invers.

Combinaţia de resentiment şi instinct dezbinator produce întotdeauna efecte. Dirijată de Ion Iliescu şi vegheată de zâmbetul lui circular, corala reunită IMGB + mineri s-a căznit să fixeze noile criterii de acceptare a omului de ispravă (numit pe atunci, dacă ţineţi minte, „omul de bine"). Omologarea era anevoioasă dacă aveai ochelari, utopică dacă purtai barbă şi imposibilă dacă făceai gimnastică de întreţinere a spiritului. Să fii cu minte nu era un lucru cuminte. Gânditul te făcea penalizabil cu bâta. Lumina nu venea din cărţi, ci din lămpaşe.

Argumentele păleau sub forţa lozincilor. Nu puteai pune în joc idei, viziuni sau strategii în bruiajul refrenelor lumpen-teroriste din categoria „Nu ne vindem ţara", „IMGB face ordine" sau deja invocatul „Noi muncim, nu gândim". E cu neputinţă de cuantificat răul pe care ni l-a produs acest comportament papuaş. Blocată în cultura temenelei şi a ordinului de la centru, România n-a ratat şansa contratimpului şi a făcut o serie de paşi înapoi tocmai când lumea o aştepta să înainteze.

Între timp, gânditul a fost reabilitat, iar portul bărbii nu-l mai expune pe posesor represaliilor. Inflamările medievale au dispărut. Acum „cu minte" şi „cuminte" înseamnă distincţia dintre gânditorul îndrăzneţ şi cel conformist, între scânteie şi murmur, între alpinist şi mărşăluitor. Pentru amatorii de acrobaţii mentale, Editura Nemira a publicat recent volumul „Bine că eşti tu deştept!" de John Farndon (traducere fidelă de Adriana Bădescu). Deghizată în ghid de admitere la Oxford şi Cambridge, cartea deschide mai multe uşi. John Farndon testează mobilitatea cititorului şi în acelaşi timp deconstruieşte mitul Oxbridge, cultivat cu stăruinţă de promoţii întregi de absolvenţi.

Mitul acesta transformă sesiunile de examen la fizică, istorie, limba engleză, filozofie, medicină, economie sau religie într-un tenis pretenţios şi ezoteric, în care profesorul serveşte aşi (întrebări la care nu se poate răspunde), iar candidatul simte pământul surpându-i-se sub tălpi. Numai că sadismul examinatorului şi jena celui examinat fac parte mai degrabă din anecdotica şi folclorul care înconjoară cele două universităţi decât din realitate. În fond, prima reacţie la o întrebare de genul „Dacă ar exista o divinitate atotoputernică, ar putea oare să creeze o piatră pe care nici ea să n-o poată ridica?" s-ar cuveni să nu fie perplexitatea, ci bucuria unui test de isteţime.