Cu mintea rece, despre actul terorist de la Paris

În spatele furiei şi milei faţă de anumite fapte, cum sunt cele de la Paris, cu ajutorul discursului pătimaş al mass media, putem ajunge la concluzii eronate. În spatele unei crime nu se ascunde nimic, nici caricaturi blasfemiatoare, nici religii periculoase. O crimă rămâne o crimă. Indiferent că e la Paris sau în Africa.

Fiecare îşi poate da cu părerea vizavi de atacul terorist de la Paris, care constă în următorul fapt. Nişte oameni au ucis alţi oameni. Punct. Consecinţa? Pedepsirea ucigaşilor, conform sistemului penal francez. Punct.

Orice discuţii despre cine erau şi ce făceau cei ucişi, cine erau şi ce făceau cei care au ucis este curată vorbărie, opinie pură. Mi se pare o eroare logică ca acest act violent să însemne, de exemplu, un pericol asupra libertăţii de exprimare a presei. Un astfel de pericol ar fi însemnat ca statul francez să fi interzis respectiva publicaţie. Singura concluzie logică este aceea că nişte oameni au ucis pe alţi oameni. Ceea ce înseamnă crimă. Punct.

În ceea ce-i priveşte pe cei ucişi, mai e cazul să spunem că nu li se poate aduce nici o vină? Li se poate aduce eventual, reproşul tipului de umor practicat, de exemplu, pe prima pagină a revistei. Mie, unuia, mi se pare băşcălios şi de prost gust, un tip de umor ieftin, cu unic scop de a provoca scandal. În mod sigur, nu aş fi cumpărat revista. Însă a căuta vreo „vină” acestui tip de umor – e drept, deseori imoral – şi a găsi aici o cât de mică justificare a crimei mi se pare nu doar o eroare logică, ci o dovadă de rea voinţă şi iresponsabilitate.

Nu, categoric nu, tipul de umor care, cu siguranţă, a lezat atâta lume nu trebuie interzis. Singura „pedeapsă” o pot face doar cititorii, prin a nu cumpăra revista sau prin a-şi trimite prin poştă răspunsurile negative. Orice amestec al statului însemna cenzură, orice act terorist înseamnă crimă.

Iar rezultatul cel mai periculos mi se pare discursul politic – evident, pervers –, apărut şi la noi (recent, la Mihai Răzvan Ungureanu), ce ar viza măsuri de încălcare a libertăţilor cetăţeneşti, în numele unei aşa zise siguranţe împotriva terorismului. Ceea ce ar duce, în binecunoscutul stil al reprezentanţilor statului, la abuzuri grave. Terorismul, sub o formă sau alta, a existat şi va exista dintotdeauna. Este obligaţia reprezentanţilor statului să ne apere, dar fără a ne încălca libertăţile cetăţeneşti. Măsurile de siguranţă nu înseamnă încălcări de drepturi şi de libertăţi.

Am doar două curiozităţi:

1) Dacă moartea recentă a 2000 de africani, de la graniţa Nigeriei cu Ciadul va provoca atâtea discuţii şi atâta energie ca moartea celor din Paris. Dacă, aşa cum acei terorişti au nebuniile lor, nu avem şi noi nebunia noastră, cum că nişte intelectuali parizieni ucişi ne sunt mai aproape şi ne seamănă mai mult decât nişte analfabeţi săraci din Africa.

2) Dacă redactorii Charlie Hebdo, ştiind de repercursiunile lui Salman Rushdie sau ale revistei daneze Jyllands-Posten din 2005, şi-au închipuit că ceea ce fac (umorul lor scandalos pe tema religioasă, fără nici o limită morală sau religioasă) reprezintă un act de curaj sau o provocare nebunească.