Cum au dat nişte jurnalişti peste un Rîmaru virtual. Sau mai degrabă nu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Casa Jurnalistului a dat fie peste un Rîmaru al online-ului, pe care l-a lăsat să zburde fericit mai departe, fie peste o persoană oricum cu un comportament deviant şi cu risc psihologic, pe care a expus-o românităţii, familiei şi cunoştinţelor doar de dragul ultragiului şi al datului cu piciorul în deontologie.

Şi Rîmaru avea o familie, ar fi fost slujit interesul public dacă ea era expusă naţiunii înainte ca Rîmaru să fie măcar acuzat de ceva? Între timp, mediul online e la fel de periculos pentru minori cum era şi săptămîna trecută, n-am avansat nici cu regulile de parental control, iar o parte a oamenilor de bună credinţă, dar cu puţin acces la diversitatea umană, sînt tot mai convinşi că fetişismul şi dominaţia sînt nişte perversiuni pedofile.

În trei luni de zile, trei cazuri în care jurnalişti cu reputaţie – Cătălin Tolontan, Eugenia Voda şi, acum, cei de la Casa Jurnalistului – şi-au sacrificat o parte a acestei reputaţii aparent pe motiv de căutare cu orice risc a senzaţionalului şi audienţei. Situaţiile sînt, e adevărat, diferite. Păstrînd într-o emisiune montată („Profesioniştii“) o parte în care invitata Emilia Şercan ceruse o pauză pentru a plînge, Eugenia Vodă a încălcat „doar“ nişte norme (altfel, elementare) de etică, fără un impact real asupra atitudinii opiniei publice. În schimb, şi articolul cosemnat de Cătălin Tolontan despre mamuţii radioactivi de la Muzeul de Geologie (dl Tolontan a recunoscut şi şi-a cerut scuze pentru interpretările eronate de date din respectivul articol, nu neapărat şi pentru asocierea fără legătură a unei fotografii cu protestele din Piaţa Victoriei), şi cel în care ziariştii de la Casa Jurnalistului „demască“ un aparent incitator la jocuri suicide de-a Balena Albastră, dezvăluindu-i numele, fotografiile personale, trecutul online şi practicile sexuale non-normative, s-au născut din acelaşi etos jurnalistic. În faţa unei societăţi tot mai disfuncţionale şi a unui Stat care-şi trădează mult prea des cetăţenii, există, pentru jurnalişti, tentaţia de a-şi asuma un misionarism de vigilante, aproape substituindu-se autorităţilor „care nu-şi fac treaba“ şi navigînd fără ghidaj cu „făcutul dreptăţii“ în teritorii străine profesional de ei.

Impresia generală este că tot ceea ce fac autorităţile trebuie să se desfăşoare în direct la televiziuni.

„Teza“ de la care au plecat cei trei autori ai articolului de la Casa Jurnalistului este că mediul online e periculos pentru copii (nu tocmai o revelaţie) şi că „autorităţile“ (termen ce amestecă Poliţia şi Procuratura din Iaşi şi Sibiu şi pe primarul Capitalei) au reacţionat cu totul inadecvat în povestea cu Balena Albastră, prin urmare, „nu-şi fac treaba“ în ceea ce priveşte prădătorii virtuali. Această parte cuprinde doar informaţii publice şi relatări sumare ale unei întîlniri cu copii bănuiţi a se fi lăsat pradă jocului, iar articolul nu cuprinde puncte de vedere ale „autorităţilor“ care se ocupă în mod real cu siguranţa internetului sau cu pedofilia şi pornografia infantilă online (sigur, de eradicat pedofilia şi pornografia infantilă, două fenomene globale, nu vor reuşi). Impresia generală întreţinută de presă este că absolut tot ceea ce fac „autorităţile“, inclusiv actele de urmărire penală şi activitatea Poliţiei, a Parchetului, a DNA şi DIICOT, trebuie să se desfăşoare în direct la televiziuni pentru a dovedi că-şi „fac treaba“. Dacă nu fac asta, trebuie să intre pe fir jurnaliştii, să facă ei ordine.

În urmă cu ceva timp, o persoană pe care o cunoşteam a devenit imposibil de contactat. Situaţia era bizară, iar dispariţia omului era înconjurată de un aer de mister cu totul suspect, motiv pentru care am luat tăcerea tuturor celor ce-ar fi trebuit să ştie ceva drept conspiraţionism pur. Ulterior, am aflat că era, de fapt, vorba despre un caz de pedofilie şi pornografie infantilă online, cercetat de autorităţi, care doreau să păstreze tăcerea pentru a putea ajunge cît mai departe pe filiera virtuală internaţională descoperită. În presa românească nu a apărut nici o informaţie, singurii care au publicat ceva au fost ziariştii unui tabloid mizer din străinătate, interesaţi de legăturile de familie ale cunoştinţei mele. Procurorii de la DIICOT nu şi-au dat seama că ar trebui să sacrifice discreţia ce face posibile acţiunile operative în privinţa reţelelor globale de pedofilie şi pornografie infantilă, în favoarea convingerii „opiniei publice“ (sau a jurnaliştilor vigilante) că „autorităţile îşi fac treaba“. Fiindcă de investigat concret ce fac oamenii ăştia, ce, cît şi cînd poate fi public, n-a investigat nimeni.

Dar să revenim la „balenul“ Casei Jurnalistului. Au dat cei de la Casa Jurnalistului peste un prădător online real, reprezentînd un pericol major pentru minori, sau peste un lăudător practicant de fantezii sexuale non-normative? Cît din ultragiul la adresa numitului Radu reprezintă identificarea unui pericol şi cît şocul faţă de descoperirea existenţei fetişismului (FetLife, platforma pe care avea el cont, are totuşi cinci milioane de membri, nepedofili), a BDSM-ului etc.? E o „crimă“ faptul că respectivul cîştigă bani din jocuri sadomaso de roluri online, cu adulţi consensuali, şi ce legătură are asta cu partea, realmente infracţională, legată de deţinerea de pornografie infantilă (existînd riscul unei – false, dar atît de stereotipe – asocieri între non-normativitatea sexuală şi pedofilie)? Îi trimite celei cu care dialoghează fotografii de pornografie infantilă, dar sînt făcute de el sau de unde provin? Ce şi cum rezolvă divulgarea identităţii „balenului“? E asta o încălcare a eticii jurnalistice? Trebuiau să anunţe Poliţia înainte să publice articolul sau nu?

Dacă tu, jurnalistul, joci teatru, pot eu, publicul, să cred că-n rest totul e adevărat, mai ales în absenţa unor corolare de anchetă clasică? 

Am vorbit despre articolul publicat de Casa Jurnalistului cu avocaţi şi psihologi. Aş fi vorbit şi cu specialişti în etica şi deontologia presei, dacă ar mai fi rămas vreunul sau dacă, în România, ar exista instituţii sau organisme colegiale care să vegheze la aceste aspecte, mai ales în ceea ce priveşte jurnalismul online. Există coduri deontologice pentru jurnalismul de investigaţie în străinătate (aici, ghidul etic al Center for Investigative Reporting), cărţi şi conferinţe – însă în oricare caz concret trebuie avută în vedere legislaţia naţională (şi vom vedea mai încolo cum arată legislaţia românească la subiectul viaţă privată şi denunţare de infracţiuni) şi cine, cum poate aplica aceste principii. În România, răspunsul la întrebarea „cine, cum“, mai ales în cazul jurnaliştilor independenţi de online, e „nimeni, nicicum“ – nu există, local, un cod pe care să putem spune că l-au încălcat cei de la Casa Jurnalistului. Fiecare îşi stabileşte propriile limite etice – ele există, ca valoare de grup, în felul în care artiştii din teatrul documentar abordează reprezentarea persoanelor reale şi există în filmul documentar (ambele, domenii puternic înrudite cu jurnalismul de investigaţie), însă doar reacţia publică şi a propriului mediu profesional le fac valabile, în absenţa instituţionalizării.

Evitarea asumării unei identităţi false şi protejarea vieţii private (care implică întreaga familie a persoanei vizate), atunci cînd binele public poate fi slujit prin alte abordări, sînt principii de etică jurnalistică ce apar constant în coduri şi manuale. Şi nu discutăm despre cazuri excepţionale de infiltrări, în care, de exemplu, din cauza unei culturi a secretomaniei ori a fricii, informaţia este greu sau imposibil de obţinut altfel. De ce este asumarea de identităţi false, datul drept altcineva, ceva riscant etic pentru jurnalişti? În primul rînd, fiindcă aruncă un dubiu asupra întregului demers: dacă tu, jurnalistul, joci teatru, pot eu, publicul, să cred că-n rest totul e adevărat, mai ales în absenţa unor corolare de anchetă „clasică“? Poate şi ceilalţi mint/joacă teatru/se dau drept altcineva.

Cît despre dezvăluirea identităţii, ce s-ar fi întîmplat dacă acea cunoştinţă a mea ar fi fost numită public înainte să fie trimisă în judecată, iar familia ei şi toţi cei care au intrat în contact cu ea, inclusiv potenţialele victime minore şi părinţii lor, ar fi aflat despre acuzele la adresa ei din presă? Ar fi servit asta interesul public mai mult decît abordarea discretă a autorităţilor? Şi mai exact ce diferenţă face, întru demonstrarea extraordinarului fapt că internetul e plin de dubioşi care pot dăuna minorilor, că cel „demascat“ de Casa Jurnalistului are un nume de buletin, comparativ cu încălcarea magistrală a deontologiei privind viaţa privată, fie ea şi cea a oamenilor răi? Poţi să faci concomitent şi jurnalism quality social, şi cancan senzaţionalist?

De fapt, Casa Jurnalistului nu a inventat nimic în materie de provocat presupuşi predatori de pe internet (mă rog, a inventat totuşi neanunţarea măcar după publicare a autorităţilor). „To Catch a Predator“ e o emisiune difuzată, la un moment dat, de NBC. Grupul de activişti anti-pedofilie online Perverted Justice a făcut un parteneriat cu jurnaliştii (dar şi cu Poliţia), în care activiştii pozau drept minori, organizau o întîlnire cu potenţialul prădător, iar la locul întîlnirii îi aşteptau forţele de ordine şi camerele de filmat. Rezultatul a fost că un om, care se conversase cu activiştii Perverted Justice, dar nu se dusese la întîlnire, s-a sinucis, iar o parte dintre cazuri nu au putut fi aduse în faţa justiţiei. Society of Professional Journalists a publicat un material despre asta, pe pagina lor despre etică, în care detaliază ce nu e în regulă cu jurnaliştii care fac justiţie. Jurnaliştilor li se cere să relateze subiecte, nu să se transforme ei în subiect, oricît de populară ar fi cauza pentru care acceptă să devină justiţiari în locul adevăratei justiţii, şi să furnizeze contextul (în cazul nostru: există date despre victime minore ale prădătorilor online în România?; există profiluri psihologice ale prădătorilor?; care e cadrul legal pentru urmărirea şi eventuala lor condamnare?; cîţi – dacă – au fost prinşi în România?; ce modalităţi de prevenire a căderii minorilor în plasa acestor prădători există? etc.).

 Este un comportament sexual deviant care se activează prin forma lui de exercitare a puterii asupra victimei.  Keren Rosner

Interesul public pentru divulgarea identităţii reale a persoanei (fotografii, tot setul) cu care au dialogat jurnaliştii ar consta, primordial, nu în avertizarea opiniei publice asupra existenţei prădătorilor online (pentru asta nu era nevoie de dezvăluirea identităţii, iar concentrarea exclusiv asupra unui caz nu expune amploarea fenomenului; aşa, cine ştie, poate o fi Radu ăsta singurul „ciudat“ online...) în prevenirea altor posibile infracţiuni şi rele morale comise de aceeaşi persoană – persoană care acţionează într-un mediu bazat pe strategii de anonimizare şi pe asumarea de nume de utilizator fără legătură cu cel de buletin. (Să ne-nţelegem: interesul public nu vizează ceea ce-şi doreşte publicul să ştie – nu e treaba jurnalismului de calitate să furnizeze bîrfe şi cancanuri şi nici să satisfacă nişte curiozităţi pasagere –, ci ceea ce, prin furnizarea unei informaţii, protejează publicul.) Iar cum respectivul Radu le mulţumeşte jurnaliştilor pentru „apelul la trezire“, am putea considera că s-a făcut o faptă bună, exerciţiul de public shaming operat de jurnaliştii fără formare în psihologie sau psihoterapie l-a readus pe drumul cel bun şi a şi scăpat copiii români de un pericol.

Doar că, spune psihologul Keren Rosner, cu amendamentul dacă povestea este reală (şi dacă o cunoaştem integral, aş adăuga eu), „Sigur nu se va opri, va fi mai inventiv, îşi va folosi imaginaţia în a face rău. E vorba de patologie, nu de o greşeală. Este un comportament sexual deviant care se activează prin forma lui de exercitare a puterii asupra victimei. Asemenea cazuri sînt similare cu Rîmaru, dar adaptate timpurilor noastre. Agresorul nu mai aleargă să urmărească victima, iar manifestarea sexuală este prin autosatisfacere“.

Mai departe?

Mai poate fi cercetată penal persoana respectivă? Pe baza exclusiv a materialului publicat, nu. Există norme şi proceduri legale privind constituirea unui probatoriu, că de-aia există un Cod de Procedură Penală, iar el nu se poate baza pe reproducerile de pe site-ul Casa Jurnalistului. Dacă respectivele conversaţii implicînd un minor, suspiciuni de determinare a sinuciderii şi deţinere de materiale de pornografie infantilă (nu şi cele despre practici sexuale non-normative cu adulţi consensuali) ar fi fost purtate de un poliţist în exerciţiul misiunii, probele ar fi fost obţinute legal, dar aşa cum arată lucrurile, autorităţile ar trebui să construiască respectivul probatoriu de la zero – fiindcă atunci cînd vine vorba despre exclusiv online, materialitatea dovezilor e foarte relativă. În cazul medicului Burnei, investigat tot la Casa Jurnalistului, de către una dintre coautoarele materialului despre „prădătorul Radu“, dovezile constau în documente medicale şi în însuşi corpul foştilor pacienţi, iar ele nu dispar prin curăţarea sau distrugerea unui calculator, pot fi analizate de la zero de un procuror. Ceea ce – dispariţia în neantul electronic – se întîmplă în cazul conversaţiilor virtuale şi al deţinerii de materiale digitale. Şi ceea ce povesteşte Radu însuşi (împreună cu negarea intenţiei reale de a determina sinucideri şi a deţinerii blogului incriminat), în dialogul ce încheie articolul de pe Casa Jurnalistului, că s-ar întîmpla în situaţia în care lucrurile ar trece în domeniul realităţii fizice. Şi ceea ce s-a petrecut, între timp, cu toate profilurile lui la care jurnaliştii fac referinţă în text.

Sigur, există, în lume, grupuri de vigilante care se ocupă cu atragerea şi predarea către Poliţie a pedofililor online (aici, despre un astfel de grup din Marea Britanie, Dark Justice, ai cărui membri au obţinut recunoaşterea în instanţă a modului lor de acţiune). Scopul lor e, însă, strîngerea de probe materiale legate de intenţia declarată a prădătorilor de a acţiona şi predarea lor către Poliţie, nu public shaming-ul care-i lasă „omului rău“ timpul să şteargă orice avea digital.

Aveau jurnaliştii obligaţia legală de a sesiza autorităţile? Teoretic, nu. Noul Cod Penal instituie, pentru cetăţenii obişnuiţi, obligativitatea denunţării doar în cazul unor fapte (deci, nu doar infracţiuni – nu doar după comiterea faptei, scopul fiind, evident, prevenirea) prevăzute de legea penală contra vieţii, adică: omor (şi tentativa), ucidere din culpă, dar şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii (soldată sau nesoldată cu moartea cuiva). Dacă eşti martor la un viol, dar şi la ceva susceptibil a se încadra la lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte (infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii, nu contra vieţii), nu, nu eşti obligat legal să anunţi Poliţia. Altfel spus, conform dreptului penal naţional, poţi transmite în direct un viol sau face un senzaţional articol despre cum ai asistat la aşa ceva, fără să ai vreo obligaţie de a suna la 112. La fel şi dacă ai ştiinţă despre deţinerea şi distribuţia de materiale de pornografie infantilă sau orice altă potenţială infracţiune privind minorii – informarea autorităţilor e doar chestiune de simţ civic, îl ai sau nu.

Evident, aici intervine discernămîntul persoanei: sîntem noi, oamenii obişnuiţi, capabili să determinăm în timp real că viaţa cuiva, nu numai integritatea fizică sau psihică, e în pericol? Să facem diferenţa între lovituri care ar putea fi cauzatoare de moarte şi omor? Să ştim fără dubiu că o conversaţie determină cu adevărat sinuciderea cuiva şi nu e doar o „prostie“? Cel mai probabil, nu – motiv pentru care nici denunţurile, cel puţin pentru determinarea sau înlesnirea sinuciderii, nu abundă şi nici nu prea sînt judecaţi oameni pentru nedenunţare în astfel de cazuri.

Însă dacă autorii articolului de pe Casa Jurnalistului, care nu sînt tocmai cetăţeni obişnuiţi, credeau în mod real, aşa cum par să vrea să ne convingă, că partenerul lor de dialog e pe cale să determine sinuciderea unei persoane reale, chiar dacă neidentificate de ei, aveau obligaţia de a preveni autorităţile. Dacă nu au făcut-o, înseamnă că discernămîntul lor le-a indicat că nu există un pericol real, concret şi iminent la adresa vieţii cuiva. Însă asta înseamnă şi că una dintre tezele lor, faptul că acel om reprezintă o ameninţare reală pentru viaţa copiilor, este doar teoretică.

  Atunci cînd comunicăm online cu cineva – inclusiv pe Tinder, Grindr sau Gayromeo –, acel cineva are toate şansele de a putea face publică respectiva conversaţie, cu tot cu poze

Au încălcat jurnaliştii vreo prevedere legală, reproducînd conversaţia lor cu persoana în cauză şi identitatea ei reală? Conform legislaţiei româneşti, cel mai probabil, nu. În ceea ce priveşte identitatea persoanei, nu doar că ei pot invoca interesul legitim sau interesul public (rămînînd la latitudinea instanţei să-l aprecieze), dar nici  nu pot fi cercetaţi pentru divulgarea de date personale decît la plîngerea persoanei vătămate (adică a „prădătorului“, care mă îndoiesc sincer că-i va da în judecată)*. În ceea ce priveşte „violarea vieţii private“, prin divulgarea unor conversaţii private (la care „divulgatorul“ a participat), din nou, cercetarea se declanşează la plîngerea persoanei vătămate – dar nu ăsta e aspectul interesant, ci faptul că, la cum arată Noul Cod Penal, articolele care vizează aceste aspecte (art. 226, „Violarea vieţii private“, art. 302, „Violarea secretului corespondenţei“), pe lîngă că exceptează situaţiile de interes legitim sau săvîrşirea unei infracţiuni (ceea ce se aplică sau nu situaţiei în cauză), nu prea se pot aplica unor schimburi de mesaje pe platforme online, cuprinzînd inclusiv transmiterea de fotografii şi videouri. Ceea ce, lăsînd la o parte cazul cu Casa Jurnalistului, ne spune următoarele: pentru/din cauză că legiuitorul n-a prea auzit, nici în 2014 (cînd a intrat în vigoare Noul Cod Penal), despre lumea virtuală, atunci cînd comunicăm online cu cineva – inclusiv pe Tinder, Grindr sau Gayromeo –, acel cineva are toate şansele de a putea face publică respectiva conversaţie, cu tot cu poze, fără să-l putem vedea vreodată condamnat pentru asta (eventual, ne putem distra cu un proces pe drept civil, unde, pînă la urmă, toată lumea se poate judeca cu toată lumea). Prin comparaţie, cel puţin o parte a statelor SUA (California, de exemplu) nu permite, legal, înregistrarea unor conversaţii private, fie şi de către o persoană care a participat la conversaţie, fără acordul explicit al tuturor participanţilor.

*Protecţia datelor personale – adică inclusiv a numelui – reprezintă o obligaţie legală doar pentru autorităţi şi chiar şi acolo pare a fi ceva relativ (fiind nevoie tot de plîngerea persoanei vătămate, care, de regulă, are alte griji decît afirmarea unor astfel de drepturi). Din experienţa mea subiectivă, în cazul persoanelor nepublice/nedeţinătoare de funcţii publice, doar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării refuză să divulge numele celor sancţionaţi (iar dacă persoana nu dă în judecată CNCD, faptul că s-a făcut vinovată de discriminare poate să rămînă un secret pe vecie).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite