Cum am devenit celebru

Desen de LINU

Administratorul nostru de bloc era, în primii ani de după Revoluţie, un fost colonel de Miliţie, rotofei, cu chelie şi insinuant-surâzător, ca unul care ştie mai multe decât cei cu care stă de vorbă. Deşi fusese trecut în rezervă, îşi păstrase obiceiurile de miliţian.

Îi spiona pe locatarii blocului şi era curent cu viaţa lor intimă (inclusiv cu certurile conjugale), cu salariile pe care le aveau şi cu cheltuielile pe care le făceau (considerate de el nejustificat de mari). 

Dacă, Doamne fereşte!, aş fi venit într-o zi acasă, în lipsa Domniţei, cu o blondă (ceea ce nu-mi stă în obicei, dar fac şi eu acum un exerciţiu de imaginaţie), nu mi-ar fi fost teamă că mă prinde Domniţa, ci că mă vede, de la cine ştie ce ferăstruică, fostul colonel de Miliţie.

Un zâmbet mefistofelic

Într-o seară m-a adus acasă cu maşina Octavian Paler. Fuseserăm împreună într-o vizită, care se prelungise foarte mult, iar la plecare, aflând că nu sunt cu maşina, Octavian Paler a avut amabilitatea să mă conducă acasă cu maşina lui. M-a lăsat în curtea interioară a blocului şi, după ce i-am mulţumit călduros, a plecat. Tocmai mă pregăteam să deschid uşa de la intrarea în bloc când, din întuneric, şi-a făcut apariţia zâmbind mefistofelic, ca şi cum ar fi descoperit un secret al vieţii mele, administratorul.

− Cel care v-a adus cu maşina nu era cumva Octavian Paler?

− Da, el era.

− Da?!

(Pe atunci, Octavian Paler putea fi văzut aproape zilnic la televizor,  pronunţându-se cu binecunoscuta lui morgă de moralist în probleme legate de starea naţiunii.)

Administratorul s-a retras, contrariat, dar şi pătruns de respect, în bezna din care apăruse.

Maşina avea un număr cu PAC

A doua zi, printr-o întâmplare, m-a adus acasă Nicolae Manolescu, cu maşina (nu o conducea el, ci şoferul lui). Nicolae Manolescu era pe atunci preşedintele Partidului Alianţei Civice. În curtea interioară a blocului maşina a mai stat un timp, cu motorul în funcţiune, pentru că încă nu terminaserăm o discuţie despre literatura de după 1989. Apoi mi-am luat rămas bun, am coborât, am închis portiera şi maşina a plecat. Încă mă mai gândeam la ce vorbisem cu Nicolae Manolescu, când, ridicându-se de pe o bancă din micul părculeţ din apropiere, a venit cu paşi mari la mine fostul colonel de Miliţie. Mi-a fixat degetul arătător în piept şi mi-a spus uimit-interogativ:

− Mi s-a părut mie sau era Nicolae Manolescu? Maşina avea un număr cu PAC...

− Da, era Nicolae Manolescu...

− Îl cunoaşteţi bine? Am văzut că aţi mai stat de vorbă cu el...

− Foarte bine. Mereu îmi cere câte un sfat. Acum vă rog să mă scuzaţi, mă grăbesc.

L-am părăsit în grabă, iar el a rămas în urma mea cu ochii rotunjiţi de mirare şi gura deschisă.

Cel care apare la televizor?

Au mai trecut câteva zile şi, într-o seară, m-a adus acasă cu maşina George Pruteanu, foarte cunoscut pe atunci datorită spectaculoasei lui emisiuni TV Doar o vorbă să-ţi mai spun. Eu şi George eram de aceeaşi vârstă şi ne cunoşteam încă din tinereţe. Când ne întâlneam  discutam cu însufleţire despre tot şi despre încă ceva şi făceam adevărate beţii de râs. În maşină eram patru: George, soţia lui, Nina, eu şi Domniţa. Veneam de la o petrecere organizată de cineva care îşi aniversase ziua de naştere. George era un virtuoz al volanului şi putea vorbi ore întregi despre numeroase mărci de maşini. Trecuse de miezul nopţii. Maşina a intrat cu un fâşâit elegant în curtea blocului, eu şi Domniţa am coborât, iar George şi Nina şi-au continuat drumul (nu înainte ca George, cu umorul lui nebun, să verifice dacă eu şi el nu făcuserăm cumva, din greşeală, „schimb de dame”).

La intrarea în bloc ne-a întâmpinat administratorul, în pijama. Ne pândise probabil de la fereastră şi coborâse repede să-şi satisfacă pe loc curiozitatea:

− Vai, domnul Alex, mi s-a părut mie sau cel care v-a adus cu maşina era George Pruteanu?

− Da.

− Cel care apare la televizor?

− Da.

− Cel care e senator?

− Da.

Ex-colonelul de Miliţie părea epuizat. A mai bâiguit totuşi ceva:

− Dar cum de v-a adus el?

Atunci, un demon al farsei, m-a făcut să-i răspund dezinvolt:

− Nu mai sunt mulţumit de serviciile lui Octavian Paler şi Nicolae Manolescu. De acum înainte o să mă aducă acasă George Pruteanu.