Cum erau concursurile de miss înainte de ‘89
0
De vorbă cu prezentatorul lor, Octavian Ursulescu. Încă tânăr. Încă celibatar. Încă optimist. Încă sărac. Încă cel mai cunoscut prezentator de spectacole din România.
Spune-mi, Octavian Ursulescu, fetele frumoase sau vocile frumoase? Care dintre ele au fost mai înainte în viaţa ta?
- Fetele frumoase de la concursul „Muncă, tinereţe, frumuseţe” organizat de UTC. A fost cel mai grozav concurs de miss ce a avut loc vreodată în România. Ca să prindă locuri a doua zi, spectatorii dormeau peste noapte pe băncile din „Teatrul de vară” din Costineşti, unde se desfăşura finala.
Dar de ce „muncă”?
- Pentru că pe vremea aia se mai şi muncea.
Să rămânem totuşi la frumuseţe. Faţă de azi, cum erau fetele de atunci?
La fel de frumoase ca şi cele de acum. Numai că n-aveau voie în costum de baie în concurs. Dar se găseau tot felul de artificii pentru a le pune frumuseţea în evidenţă.
Cam ce meserii aveau cele care câştigau?
Mi-aduc aminte că o dată a câştigat o vânzătoare de la „Cocor”. Ana Mureşan, care era ministrul Comerţului Interior, a fost foarte mândră de asta, iar anul următor l-a trimis pe soţul său în juriu.
Bună treabă! L-a azvârlit, cum s-ar spune, în braţele tentaţiilor...
- Pe vremea aceea erau şi frica, şi ruşinea ceva mai mari decât acum, aşa că...
Câte astfel de concursuri ai prezentat?
- Pe toate, cu excepţia primului şi ultimului. Vorbesc de faza naţională. George Mihăiţă a fost primul prezentator. A ieşit atunci câştigătoare Matilda Pascal Cojocăriţa. În ce mă priveşte, prezentam şi unele dintre etapele judeţene.
Simt nevoia să fac o mărturisire. Te-am întâlnit într-un an la Câmpulung Moldovenesc, la o astfel de etapă. Îmi venea să te stâng de gât. Ştii de ce?
- De ce?
De ciudă că roiau atâtea fete frumoase în jurul tău. Apropo, doar roiau sau se mai înfiripa şi câte o idilă?
- Existau destule avansuri. Mă străduiam însă din răsputeri să rezist tentaţiilor.
Devine periculos să intrăm în amănunte, aşa că hai să ne întoarcem la vocile frumoase. Cum s-a produs apropierea de ele?
- Prin intermediul cronicilor de muzică uşoară pe care le publicam în „Scânteia tineretului”, apoi în „Contemporanul”. Concomitent, am început să colaborez şi la Radio, unde am debutat în emisiunea regretatului Cornel Chiriac. Au urmat televiziunea şi colaborarea cu Titus Munteanu la emisiunile „Şlagăre în devenire”, „Steaua fără nume” şi „Meridianele cântecului”. Ultima se difuza chiar şi atunci când rămăsese programul de numai două ore.
Cum făceaţi rost de muzica străină? De unde o luaţi?
- Apelam la cei care plecau des peste hotare. Piloţii şi stewardesele, adică. Eu până în 1990 n-am călătorit niciodată în Occident. Am colecţie de plicuri albastre de la Paşapoarte prin care eram anunţat că cererea mea de viză n-a fost aprobată. În ţările socialiste mi se permitea să merg.
Ţi-au trecut prin mână, ca să zic aşa, sute de artişti români...
- Şi străini! Boney M, Suzy Quatro, Sargossa Band, Bob Geldof, Pussycat,Toto Cutugno, Julio Iglesias, Al Bano, Romina Power, Sandra, Jose Feliciano, ca să dau câteva nume.
Vorbind de români, cred că i-ai prezentat pe toţi.
- Pe unii pot spune că i-am şi lansat, la „Steaua fără nume” şi la „Festivalul de la Mamaia”, pe care l-am prezentat de 11 ori. Am contribuit prin prezentarea mea la lansarea lor.
Ca, de exemplu?
- Loredana Groza, Cătălin Crişan, Monica Anghel, Ramona Bădescu, Oana Sârbu, Gabriel Dorobanţu, Anca Ţurcaşiu, Sivia Dumitrescu, Marina Florea...
În viaţa ta profesională au fost prezenţi şi cântăreţii de muzică populară, şi actorii...
Nu doar în viaţa profesională. Pot spune că actori precum Florin Piersic, George Mihăiţă sau Adriana Trandafir mi-au devenit buni prieteni.
Ai participat la foarte multe turnee. Căte turnee, tot atâtea poveşti! Spune-ne măcar una dintre ele.
- Angela Similea şi cei de la Savoy mi-au cerut o dată să-i însoţesc într-un turneu în Bulgaria. Dar cum să-i prezint în bulgară?, că nu ştiam limba! Am găsit în Bucureşti un traducător bătrân, care s-a ocupat de versiunea bulgărească a textelor pregătite de mine. Ori nu mai ştia bine limba, ori a tradus prost, că bieţii spectatori bulgari în loc să râdă, aşa cum mă aşteptam eu, se uitau la mine tare nedumeriţi. În afară de nume, n-au înţeles mare lucru!
Şi-ai plecat de acolo nebătut?
-Am avut noroc, erau oameni foarte paşnici.
Dacă ar fi să încercăm o statistică aproximativă, cam la ce număr de spectacole crezi că ai ajuns?
-Toate?
Toate!
- Păi au fost vreo 35 de ani plini. Să tot fie 1500 de spectacole! La asta putem adăuga tot atâtea emisiuni de radio şi televiziune. Până în '89, am dormit nenumărate nopţi la Radio.
Mi se pare ciudat faptul că n-ai fost angajat niciodată la Radio sau Televiziune. De ce? N-ai vrut, sau nu s-a putut?
- Nu mi-a propus nimeni, niciodată, dar nici eu n-am cerut. Mi s-a părut mai important sentimentul libertăţii.
Trăind cam toată viaţa în lumea showbizului ar trebui să fii un om bogat. Eşti?
- Dacă aş fi trăit în altă ţară aş fi fost nu bogat, ci superbogat. Prin urmare, locuiesc tot în casa bătrânească a părinţilor. N-am iahturi, n-am maşină de lux, n-am nicio proprietate la mare sau la munte.
Octavian Ursulescu la „Balul însuraţilor”, în judeţul Mureş
Ce face astăzi Octavian Ursulescu? Cu ce se ocupă?
- Sunt redactor al revistei „Actualitatea muzicală” a Uniunii Compozitorilor, al cărei membru am onoarea să fiu, fără a avea studii muzicale. Am intrat la revistă în 1990, prin concurs. Prezint în continuare spectacole muzicale, competiţii sportive şi chiar programe de nunţi şi botezuri, ceea ce n-aş fi făcut înainte de '89. Nu mi-este însă deloc ruşine cu asta, căci e vorba de momente artistice de calitate, aşa cum nu-mi este ruşine atunci când mă îmbrac în costum popular pentru a prezenta spectacole de folclor în judeţul meu natal, Mureş.
Concluzia este că nu trăieşti, cum poate ar crede unii, din amintiri.
- Ba da! Dar din amintiri... viitoare. Cât priveşte trecutul, există câteva supărări pe care le voi purta tot timpul cu mine.
Dacă nu sunt secrete, spune-le!
- Una ar fi că, fizic, m-am întâlnit destul de târziu cu Occidentul, la care visasem atâta! O alta, că nu mi s-a dat niciodată ocazia să prezint „Cerbul de aur”, pentru a demonstra cum se prezintă un festival internaţional de prestigiu. Şi, în fine, că posturile publice de radio şi televiziune, cărora le-am dedicat o bună parte din viaţa şi activitatea mea, m-au dat pur şi simplu de-o parte. Încă mai exist! Încă mai am lucruri de făcut şi de spus!
Se încarcă comentariile...
