Cum explică psihologia evoluţionistă apariţia violurilor

Violenţa sexuală reprezintă faţeta probabil cea mai respingătoare a relaţiilor antagoniste dintre oameni. În condiţii de conflict intergrupal, când lucrurile degenerează în ciocniri directe şi în invazie pe teritoriul străin, femeile şi copiii devin victimele neputincioase şi trofeele cele mai râvnite ale războinicilor.

Contextul luptei, al violenţei şi al vărsării de sânge reactivează la bărbaţii implicaţi în conflict instincte arhaice care îndeamnă la nimicirea „străinilor”-bărbaţi şi siluirea „străinilor”-femei. Din punctul de vedere al psihologiei evoluţioniste, aceste „tradiţii” războinice îşi găsesc explicaţia în oportunitatăţile care se deschid în faţa invadatorilor: cea de a-şi satisface neîngrădit instinctul sexual şi de a-şi perpetua genele proprii din contul unei alte populaţii, după logica: femeile „străinilor” vor plodi copiii „noştri”. Asistăm aşadar la o cumulare de impulsuri instinctive: cel al agresivităţii şi cel sexual, al perpetuării genelor identitare.

Am menţionat şi în articolul despre agresivitate ca strategie reproductivă că, potrivit unor numeroşi cercetători, războiul, la etapa apariţiei sale ca fenomen comportamental, nu poate fi privit inseparabil de motivaţia sexuală, a obţinerii femeilor străine în scopul fertilizării acestora. Psihologul evoluţionist american Steven Pinker susţine că „accesul la femei constituie factorul limitator al succesului bărbaţilor în procesul de reproducere”, de aceea, pentru un bărbat, „nicio altă resursă nu are un impact atât de semnificativ asupra succesului în evoluţie”; iar cele mai obişnuite prăzi ale războaielor au fost femeile.

Astfel, violurile au reprezentat o strategie comportamentală reproductivă alternativă pentru masculii care nu obţineau partenere în cadrul grupurilor lor natale. În plan evolutiv, violurile fuseseră o formă de adaptare pentru numeroşi indivizi, deoarece le-a oferit poate o unică modalitate de angajare a lor într-un act reproductiv.

Este adevărat că indivizii narcisişti şi cu profil psihopat se implică cel puţin de două ori mai des în atacuri sexuale. În numeroase cazuri, violurile sunt comise de persoane cu patologii psihice; sau sub efectele consumului de alcool. Însă să nu ne închipuim că violurile sunt înfăptuite doar de oameni care suferă de anumite tulburări sau au consumat alcool. Aceasta ne-ar îndepărta de înţelegerea realistă a genezei respectivului comportament.

Faptul că cele mai diverse categorii de persoane, indiferent de starea lor cognitivă, psihodinamică, psihopatologică sau neurologică sunt antrenate în atacuri sexuale, vorbeşte despre cvasiuniversalitatea acestui fenomen comportamental în rândul bărbaţilor. Originea violurilor ţine de raţiuni evoluţioniste, oricât de dezagreabilă este această constatare. Au existat în preistorie şi în istorie indivizi care prin viol şi-au asigurat perpetuarea genelor. Prin urmare, unii indivizi au moştenit într-o măsură mai mare predispoziţia genetică pentru comiterea agresiunilor sexuale.

Într-un studiu de amploare, cercetătorii suedezi au analizat un eşantion format din 21.566 de bărbaţi condamnaţi pentru violuri şi alte crime cu subtext sexual comise între anii 1973 şi 2009 şi au constatat influenţa robustă a unui factor genetic în motivarea comportamentului violent. Nu e vorba despre existenţa unor ”gene ale violului”, ci despre o sumă de influenţe de ordin genetic care intervin asupra dezvoltării neuronale a creierului, asupra capacităţii de autocontrol, asupra apetitului sexual, sporind predispoziţia pentru violuri.

Practic, un individ al cărui tată sau frate a fost condamnat pentru un abuz sexual are el însuşi o predispoziţie genetică să comită un asemenea act, cu până la cinci ori mai mare decât media pe populaţie.

Violurile, ca strategie reproductivă, au fost observate frecvent la diferite încrengături de animale: insecte, peşti, amfibii, reptile, peşti, mamifere. Masculii profită de forţa lor şi de poziţia dominantă pentru a forţa femelele proprii sau străine să copuleze. Despre cât de puternic (şi ”orb”) este instinctul sexual, inclusiv înclinaţia de a poseda o femelă cu forţa, vorbeşte un caz uluitor descoperit în regiunea Antarctidei. Cercetătorii de acolo au urmărit în câteva rânduri cum masculii de focă (din specia Arctocephalus gazella) au atacat şi au violat… pingunii regali din vecinătate (din specia Aptenodytes patagonicus). Acest viol este curios prin faptul că se produce nu doar între două specii, ci între două clase de animale – mamifere şi păsări. Cercetătorii nu au încă o explicaţie privind cauza acestui fenomen; s-ar putea ca masculii fără harem, privaţi de femele conspecifice, să îşi satisfacă în aşa mod instinctul sexual, sau aceasta e o formă de antrenament copulator al indivizilor tineri, însuşită în baza unui caz care s-a produs cândva în această comunitate.

Cu atât mai mult la specia umană violurile pot avea cele mai diverse motivaţii: de afirmare, de răzbunare, de umilire, de degajare sexuală etc. Însă, totuşi, factorul reproductiv a fost principalul mobil al agresiunilor sexuale, care le-a şi făcut atât de răspândite. De notat că în grupul de risc intră femeile tinere (13-49 ani), majoritatea capabile să dea naştere unui copil. E adevărat că o cauză a riscului este nu doar vârsta acestor femei, ci şi faptul că ele se află mai des în compania bărbaţilor tineri. Totuşi studiile de specialitate au arătat că anume vârsta reproductivă a femeii, şi nu anturajul, este în cea mai mare corelaţie cu riscul de viol şi de omor de pe urma violului.

David Livingstone Smith, cercetător al comportamentelor violente, aprecizează în mod cât se poate de tranşant apariţia evolutivă a violurilor pe timp de război: „Una din atracţiile perene ale războiului este oportunitatea de a le răpi şi a le forţa pe femei să copuleze. (…) Războinicii aveau un avantaj sexual dublu. Pe lângă faptul că erau în mod special atractivi pentru femeile din propria comunitate, ei de asemenea puteau profita sexual de soţiile şi fiicele duşmanilor învinşi. Aceşti doi factori au lucrat împreună pentru a promova bărbaţi violenţi, ale căror oportunităţi reproductive erau mai largi decât ale colegilor lor mai blânzi. Urmând această cale bătătorită a selecţiei sexuale, fiii obţineau temperamentul războinic al taţilor şi în aşa fel, din generaţie în generaţie, genele violenţei masculine s-au proliferat în cadrul populaţiei”.

Specialistul în sănătatea reproductivă a femeilor, Malcolm Potts, ajunge la concluzii similare cu cele ale biologilor evoluţionişti – rădăcinile războiniciei umane vin din perioada ancestrală şi sunt determinate de instinctele perpetuării genelor şi agresivităţii. Potts cunoaşte din proprie experienţă ororile violenţei sexuale, după ce a tratat, în calitate de obstetrician, victimele violurilor în masă din cadrul războiului de independenţă din Bangladesh, din 1971. Intrigat să studieze temeinic geneza acestui comportament violent, el şi-a prezentat tezele în cartea “Sexul şi Războiul” (“Sex and War”), la care este coautor şi în care a analizat războaiele şi violenţa sexuală în conexiune cu predispoziţia înnăscută a bărbaţilor spre astfel de acţiuni.

Despre faptul că violenţa sexuală e un rezultat al unei selecţii îndelungate a genelor războinice vorbesc şi autorii Ipotezei Bărbatului Războinic (The Male Warrior Hypothesis). Ei au remarcat că există o evidenţă factologică, prezentată de miile de ani de istorie, despre violenţa sexuală proprie relaţiilor intergrupale, când bande de bărbaţi atacau alte grupuri umane, eliminând bărbaţii străini şi luându-le femeile în calitate de trofee de război. În plan evolutiv, asemenea strategii comportamentale au favorizat diseminarea genelor bărbaţilor războinici şi au facilitat promovarea unor indivizi agresivi sexual, deoarece bărbaţii mai agresivi îi omorau pe cei mai puţin agresivi şi făceau copii cu văduvele celor omorâţi.

La modul practic, s-a perpetuat o predispoziţie genetică spre agresivitate şi violenţă sexuală. O strategie similară a fost identificată şi la cetele de cimpanzei, care de asemenea organizează incursiuni în populaţiile străine, ucigând masculii şi atrăgând femelele. Obiceiul e întâlnit şi la alte specii de primate. S-a observat de exemplu că şi masculii maimuţelor-păianjen organizează raiduri pe teritoriile străine cu scop reproductiv; raidurile sunt cu atât mai frecvente, cu cât în ceata de maimuţe sunt mai mulţi masculi în căutare de femele. Deci rădăcinile acestui comportament sunt anterioare apariţiei primilor hominizi.

Într-un studiu efectuat cu o meticulozitate matematică de cercetătorii americani Laurent Lehmann şi Marc Feldman, de la Universitatea Stanford, s-a ajuns la aceleaşi concluzii: bravura şi beligeranţa bărbaţilor sunt generate într-o măsură hotărâtoare de dorinţa instinctivă de a poseda cât mai multe femei (laolaltă cu teritoriul străin pe care locuiesc acele femei). Iar aceste porniri instinctuale au fost proliferate prin gene de-a lungul evoluţiei speciei umane, pentru că, făcând sex cu soţiile şi fetele inamicilor înfrânţi, războinicii deosebit de curajoşi şi agresivi şi-au maximizat numărul urmaşilor care să le transmită genele; deci războinicii posesivi şi-au asigurat o prezenţă numerică înaltă dintr-o generaţie în alta.

Numeroase observaţii antropologice ne arată cum a fost ritualizată agresivitatea sexuală a bărbaţilor. În multe societăţi primitive, tinerii nu atingeau vârsta majoratului şi nu aveau dreptul să se căsătorească până îşi „înmuiau lancea în sânge” sau aduceau capul sau scalpul duşmanului; numai un războinic de succes se bucura de privilegii sexuale. De aceea, în foarte multe culturi bărbăţia era asociată cu beligeranţa, cu violenţa în general, şi cu virilitatea masculină. Proba masculinităţii şi a virilităţii se făcea mai ales în cadrul campaniilor războinice împotriva triburilor străine. Iată de ce se consideră că anume imperativul obţinerii femeilor străine reprezintă una din cauzele formării coaliţiilor masculine şi a apariţiei războaielor ca fenomen.

(va urma)

P.S. Dacă o trăsătură dezagreabilă a fost adaptativă în vremurile preistorice (cum ar fi xenofobia, tribalismul, tendinţa de a poseda femeia, războinicia, egoismul sau chiar unele psihopatii), această „moştenire evolutivă” nu justifică în niciun fel comportamentele barbare ale unor indivizi din timpurile noastre.

Astăzi suntem cu toţii informaţi, de mici, despre ce este bine şi ce este rău pentru traiul comun civilizat. Dacă unii indivizi nu au fost informaţi, e vina comunităţii şi a instituţiilor de acolo. Dacă unii indivizi nu vor să ţină cont de normele etice şi sociale şi nu se pot stăpâni, comunităţile întotdeauna au ştiut să-i pedepsească sau să-i izoleze, inclusiv pentru a preveni depravarea altora. Însă acele comunităţi care nu-şi pot stăpâni indivizii debusolaţi moral şi psihic vor ajunge să degradeze de rând cu ei. Natura primitivă reapare uşor în oameni, dacă e lăsată în afara controlului social.

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus” facebook.com).