Cum şi de ce puterea schimbă oamenii

„Politicienii au înclinaţia de a-i dezumaniza pe oamenii simpli“ FOTO nationofchange.org

„Cel sătul nu-l înţelege pe cel flămând“, spune o vorbă din popor, care conţine în sine o bună doză de adevăr. Acum câţiva ani, justeţea acestui proverb a fost demonstrată şi ştiinţific. În cadrul unui experiment, cercetătorii danezi au rugat un grup de persoane să-şi exprime susţinerea în favoarea diferitor politici guvernamentale.

O parte dintre indivizi erau sătui în momentul experimentului, alţii erau flămânzi. Spre surprinderea cercetătorilor, a fost înregistrată o corelaţie destul de strânsă între gradul de înfometare a indivizilor şi opţiunea lor. Cei flămânzi au optat într-o măsură mai mare pentru politicile sociale, de distribuire în mod egal a bunurilor. În timp ce indivizii sătui s-au dovedit a fi mai puţin empatici în plan social, exact aşa cum susţine şi proverbul de mai sus.

Extrapolată la nivel politic, cercetarea oferă o explicaţie curioasă modului în care se formează predilecţiile noastre electorale; senzaţia de foame, bunăoară, generează simpatii pentru partidele de stânga. Aşadar, deşi avem impresia că deciziile pe care le luăm au la bază raţionamente logice, deseori suntem mult influenţaţi şi de nişte factori de ordin fiziologic şi emoţional.

Există şi alte studii care au arătat că oamenii bogaţi se implică în activităţi caritabile mai rar şi donează mai puţin decât oamenii săraci. Desigur, contează şi influenţa culturii şi a structurii sociale – în comunităţile cooperatiste se donează mai mult decât în cele individualiste –, dar, ca model comportamental general, bogaţii sunt mai puţin generoşi. Cei bogaţi acţionează mai curând după principiul „noblesse oblige“ atunci când fac filantropie, decât din impulsuri reale de compasiune şi altruism.

Una dintre explicaţii este că cei bogaţi nu au simţul compasiunii şi al carităţii „antrenat“, deoarece văd rareori oameni nevoiaşi în jurul lor; practic, ei nu au reflexele ajutorării dezvoltate, nu empatizează emoţional atât de mult cu suferinţele altora. Pe când, într-un mediu sărac a arăta compasiune şi a fi prosocial reprezintă o adaptare utilă pentru supravieţuirea colectivă. În afaceri, buna adaptare la mediu presupune alte însuşiri şi trăsături. Banii nu se împacă cu morala, iar bogăţia poate genera comportamentele egoiste şi neetice; cercetătorii utilizează termenul de efect al abundenţei pentru a descrie schimbările de atitudine apărute la oamenii care devin bogaţi.

S-a stabilit că până şi abilităţile înalte în domeniul calculului matematic, implicit al contabilităţii, pot induce mai mult egocentrism şi încurajează acţiuni neetice. Iar în domeniile financiare, de exemplu, în sistemul bancar, se întâmplă că angajaţilor li se cultivă în mod premeditat un caracter neonest la locul de muncă, pentru a fi axaţi pe obţinerea profitului.

Studiile de psihologie au demonstrat că indivizii care ocupă poziţii înalte ale puterii percep într-o măsură mai mică frământările emoţionale ale celorlalţi oameni.

Aceste şi alte motive explică de ce indivizii care ajung în funcţii sus-puse şi au acces la numeroase resurse devin mai egoişti în plan social. Să ne amintim şi de aşa-numita Lege de fier a oligarhiei, propusă de sociologul german Robert Michels în 1911, care stipulează că orice formă de organizare statală, indiferent dacă are origini democrate sau autocrate, se va transforma inevitabil în oligarhie. Istoria cunoaşte numeroase cazuri când până şi liderii mişcărilor revoluţionare, muncitoreşti şi socialiste, odată ajunşi la putere, începeau să submineze procedurile democrate şi trădau valorile egalitarismului pentru care luptaseră.

Liderii, aşadar, devin mai avizi de bogăţie şi mai orgolioşi. Ei devin şi mai puţin empatici emoţional. Prin urmare, ar trebui să fim foarte sceptici când îi auzim pe şefi şi politicieni spunând că „ne înţeleg durerea”, că „suferă laolaltă cu cei mulţi”. În realitate, lucrurile nu sunt deloc atât de sentimentale.

Studiile de psihologie au demonstrat că indivizii care ocupă poziţii înalte ale puterii percep într-o măsură mai mică frământările emoţionale ale celorlalţi oameni. În particular, comparativ cu cei din păturile sociale joase, cei din clasa superioară sunt mai puţin apţi de a citi expresiile mimicii. Aceste efecte pot apărea din cauza că cei care au ajuns sus îşi pot permite să devină indiferenţi faţă de dorinţele şi motivaţiile altora. Ei nu sunt interesaţi să pună corect diagnoza privind emoţiile celorlalţi, deoarece au obţinut deja poziţia râvnită, au acum alte obiective. Se produce un fel de „orbire emoţională” sau „orbire socială” a celor sus-puşi. S-ar putea ca incapacitatea şefilor de a fi empatici cu alţii să se răsfrângă şi asupra relaţiilor conjugale în propriile lor familii.

Pe de altă parte, liderii se dovedesc a fi buni manipulatori şi pot însuşi legităţile comportamentului social pentru a influenţa mai uşor oamenii din jur. Însă trebuie să facem o delimitare între capacitatea raţională de a manipula şi capacitatea emoţională de a empatiza. La nivel raţional, ei devin machiavelici. Iar la nivel de atitudine, indivizii care ajung în funcţii superioare nu mai sunt atât de empatici şi emoţionali în raport cu cei din jur. Puterea îi face mai distanţi şi mai cinici.

Mai mult, odată cu obţinerea puterii, politicienii au înclinaţia de a-i dezumaniza pe oamenii simpli (adică de a-i percepe ca pe nişte unelte, obiecte sau fiinţe inferioare). Din ce cauză se întâmplă asta? O poziţie de putere implică luarea unor decizii nepopulare, care pot cauza durere şi suferinţă. Dezumanizarea îi ajută pe lideri, psihologic, să ia mai uşor asemenea decizii. Cu alte cuvinte, a privi la popor ca la o masă de indivizi inferiori e o formă de apărare psihologică, pentru a evita disonanţa cognitivă şi conflictul moral interior. Ca şi cum s-ar produce o dezangajare morală a liderilor în raport cu cei mulţi.

Empatia redusă a şefilor şi politicienilor are o bază neurobiologică.

Potrivit unui studiu publicat în 2014, senzaţia de putere schimbă însuşi modul în care creierul răspunde faţă de manifestările altora. În creierul uman, ca şi în creierul primatelor, există sistemul neuronilor-oglindă care reacţionează sub formă de imitare la vederea acţiunilor altor membri ai grupului. În mare măsură, acest sistem al neuronilor-oglindă e responsabil pentru atitudinile şi comportamentele noastre empatice, facilitează comunicarea socială. Decalajul social însă, depărtarea liderilor politici de cetăţenii simpli intervine asupra funcţionării sistemului neuronilor-oglindă, din care cauză creierul celor împuterniciţi nu rezonează în deplină măsură cu acţiunile altor oameni, spre deosebire de creierul celor lipsiţi de putere şi funcţii. Empatia redusă a şefilor şi politicienilor are o bază neurobiologică. Dar aceasta nu-i scuteşte deloc de răspunderea civică şi morală pe care ar trebui să o poarte pentru acţiunile lor.     

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune: dorianfurtuna.com