Cum se enervează fudulia

Haga ne-a spus-o verde-n obraz: deocamdată nu avem ce să căutăm în Schengen! Nu suntem pregătiţi. După cum nu am fost pregătiţi nici în 2007 să aderăm la Uniunea Europeană, după cum nici chiar azi nu facem încă faţă tuturor exigenţelor reclamate de statutul de ţară membră a blocului comunitar, deşi s-ar putea crede că ne străduim.

Acesta a fost unul dintre mesajele transmise, zâmbitor şi direct, cu câteva zile în urmă, de Matthijs Van Bonzel, ambasadorul regatului Ţărilor de Jos în România, într-un interviu acordat lui Alexandru Cumpănaşu. Punctele nevralgice pe care Excelenţa Sa a pus degetul: legislaţia, eficienţa sistemului judiciar, corupţia instituţională şi, mai ales, economia.  
Toate acestea au reuşit să-i irite deopotrivă  pe cei mai mulţi dintre cunoscuţii şi necunoscuţii mei din spaţiul public/virtual. Mârâielile au fost parcă trase pe acelaşi calapod: „Ce-au, frate, ăştia cu noi? De ce nu-şi văd ei de treaba lor?”. Păi fiindcă, între altele, chiar noi suntem ŞI treaba lor!
Sunt câţiva ani de când nu mă mai satur să observ un fenomen interesant: de unde, înainte de a deveni parteneri NATO şi de aderarea României la UE, nu ştiam cum să facem mai frumos ca să convingem lumea că suntem nişte briliante neînţelese şi că merităm măcar să ni se corecteze nişte mici extemporale, fie şi pe caietele-maculator, încet, încet, am prins grai şi ni s-a îngroşat vocea.
Aici cred că se cer a fi punctuate câteva chestiuni.
1. Este adevărat că am fost poftiţi în cele două cluburi selecte, dar criteriul fundamental după care se permite accesul acolo nu e doar ţinuta de gală: dacă locuim într-o ţară acceptată în UE nu înseamnă neapărat că am primit automat, o dată cu ok-ul celorlalţi cotizanţi, şi calitatea de europeni civilizaţi drept bonus, nici că insigna NATO de la rever ne poate recomanda drept haiducii lui Şaptecai transformaţi peste noapte în Războinicii Alpha.
2. Construcţia europeană se află într-un proces accelerat de distilare şi sedimentare. Iar, în noile condiţii geopolitice, unele state nu mai sunt dispuse să împartă, la masa comună, cu oricine şi cu mare uşurinţă propria lor bunăstare. Axiologiile lor identitare au reinventat noţiunea de „interes naţional” şi bine au făcut.
3. Pentru că, de pildă, habar n-avem nici azi câţi români există cu adevărat între graniţele ţării şi afara ei, nu sunt un fan al statisticilor. Dar câteva realităţi, pe care le conţin relativ constant de la o vreme încoace, ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Până una-alta, aproape jumătate din români trăiesc în mediul rural şi peste 90 % dintre aceştia se zbat la limita cruntă a mizeriei existenţiale (de curând, guvernul francez a decretat că, dacă are un venit lunar de 3.400 de euro, un cuplu trăieşte în sărăcie!). Incidenţa tuberculozei şi a bolilor coronariene este stupefiantă, iar numărul de avorturi de după Revoluţie depăşeşte mult zece milioane. Deşi, în 2014 am stabilit un record de 5,4 miliarde de euro la exportul de alimente, în jur de 80 % din mâncarea de pe rafturile hipermarketurilor provine din import. Mai mult, consumăm pe datorie cu o frenezie patologică. Peste jumătate din absolvenţii de gimnazii şi de licee sunt analfabeţi funcţional. În ultimii 25 de ani, producţia de carte a scăzut cu aproape 85 %, în schimb stăm în faţa televizoarelor mai mult de 7 ore pe zi. În proporţie de peste 80%, sistemul bancar e dominat de capitaluri străine. Cu vreo două săptămâni în urmă, BBC opina că, în ultimul sfert de secol, din banii românilor s-au volatilizat în mod inexplicabil circa 450-500 de miliarde, la început de dolari, apoi de euro. Asta în condiţiile în care, imediat după anul de graţie 1989, activele României erau estimate la 5.000 de miliarde de dolari. Pe unde o fi diferenţa? (Nu mi-ar fi trecut prin cap că şpăgile de câteva zeci de milioane de euro vânturate în proaspetele scandaluri de corupţie pot să pară nişte mizilicuri!). Etc.
Aşa încât, nu pot pricepe de ce ne enervăm când domnul Bonzel afirmă că nu o armată europenă ne-ar face mai grozavi, pentru că „adevărata forţă a blocului comunitar vine din prosperitatea economică şi din bunăstarea cetăţenilor lui”.
Poate fiindcă e foarte clar că la capitolul „bunăstare” mai trebuie să ne lucrăm „muşchii”?