…Cuprins de o mare lehamite…

René Descartes era de părere că la temelia opiniilor/convingerilor noastre stă mai degrabă obiceiul, aclimatizarea şi exemplul, mostra, pilda gregară decât vreo ştiinţă exactă, decât cunoaşterea reală a lucrurilor.

E şi acesta un mod eufemistic, cred eu, de a spune, aşa cum au făcut-o multe alte mari spirite, că „omul e prost“ – chiar „fenomenal de prost“, aplicându-i extensia apoftegmatică dostoevskiană (F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană, Subterana,VII).

Acesta este motivul, probabil, pentru care unii au ales să trăiască exclusiv în lumea cărţilor, în lumea din raft (aşa cum şi Flaubert avea să-şi afle prietenii, pentru tot restul vieţii: în raft), fiindcă cea dintre copertele imediatei realităţi cotidiene e cu totul alta, având adesea obiceiul de a schimba regulile, în timpul jocului, sporindu-şi astfel, preferenţial (ba chiar aleatoriu), metehnele centrifuge.

Zadarnică devine strădania de a scotoci după cauze, de a le identifica, de a le arăta cu degetul, degeaba efortul de a intui efectele, de a sugera „nordul adevărat“, fireşte, în funcţie de marile faruri ale omenirii… Societatea, lumea imediatei realităţi cotidiene îşi va juca nestingherită cartea, îşi va urma suficientă drumul, se va aşeza de-a curmezişul oricărui gând bun, băgându-ţi beţe-n roate, cenzurându-te, scăpându-te printre degete, prin tehnica omisiunii, plantând magneţi ideatici pentru a atrage ignoranţa mulţimii (a celor mulţi care nu au prieteni în rafturi, iar dacă au, ori n-au priceput nimic din ceea ce au spus ei, ori păstrează prietenia în scop decorativ) -- face tot ce-i stă în putere pentru ca opiniile tale să nu poată deturna pe cei mulţi de la drumul care li se pregăteşte silitor. Bunele intenţii, gândul onest au devenit obrăznicii de netolerat. Nu-i chip să pui pe tapet sminteala societăţii, ifosele sale, umorile ei verzi, că imediat, fără drept de apel, vei deveni duşmanul acesteia, veriga slabă, piaza rea, oaia neagră, nebunul numai bun de mângâiat insistent cu pietre -- o inepuizabilă resursă paradigmatică menită să-i vindece viitorimii harul ieşirii din rând, să-i dezvolte mult râvnitul simţ al conivenţei. (Şi, fie vorba-ntre noi, rezultatele nu au uitat niciodată să apară: un spirit critic tocit pare a fi mult mai rentabil. De aceea, probabil, nu de puţine ori, şi nu întâmplător, laşitatea ia contururi „pacifiste“.)

Pe mine personal a început să mă cuprindă o mare lehamite şi cred că, în curând, mă voi retrage în cochilia mea, din care am ieşit, în urmă cu mai bine de un an şi jumătate, forţat de o conştiinţă pare-se bolnavă, o conştiinţă ce-a absorbit (atât cât a putut absorbi, fireşte), de-a lungul vremii, nişte valori pe care, astăzi, nu mai dă nimeni doi bani.

Oricum, nu poţi scoate lumea dintr-ale ei. Laborioasă şi disperată, omenirea îşi continuă zvelta alergare în jurul tragicei cozii, căutându-i pe cei culpabili pentru propria-i degringoladă -- cu alte cuvinte, făţarnică şi ţâfnoasă, căutându-se pe sine. De aceea şi istoria e ciclică, are iscusinţe repetitive.

Acurateţea ceasului atomic nu are a te salva de la pierderea trenului, atâta vreme cât diligenta locomotivă îşi face exigent mersul după sminteala ceasului gării.