Societate

articolul anterior articolul urmator

Cuvinte care seamănă

0
19 Mar 2010 21:30:10
radu paraschivescu

Suntem tentaţi să considerăm straniu tot ce n-a intrat până acum în orizontul nostru.

„Straniu" şi „străin" sunt cuvinte care seamănă. „Strange" şi „stranger" sau „étrange" şi „étranger" formează la rândul lor perechi logodite. Nu e nevoie de consideraţii lexical-etimologice pentru a pătrunde sensul acestor similitudini. Explicaţia se află în comportamentul nostru, în felul mecanic în care lipim eticheta pe fruntea celuilalt.

Străinul e straniu, orice-am face şi orice-am spune. Vine de aiurea, se manifestă surprinzător, iese din tipar, are un cifru imposibil de spart din primele încercări. Pe de altă parte, felul cum e întâmpinat musafirul vorbeşte adeseori despre gazdă, despre neputinţa ei de a-şi domestici suspiciunile. Când sună cineva la uşă pe nepusă masă, cei dinăuntru schiţează gesturi de nedumerire şi încep să meargă tiptil.

„Cine-o fi? Ce-o fi vrând? Să deschidem? Dacă ne dă în cap şi intră peste noi?" Când în fine se întredeschide, uşa scârţâie circumspect, parcă pentru a sublinia neîncrederea ochilor care-l cercetează pe cel care a sunat.

Cursurile despre cultura diferenţei şi conferinţele despre alteritate nu valorează nimic în faţa reflexelor. Străinul e straniu fiindcă nu poate funcţiona pe post de copie xerox a identităţii noastre. Limba în care se exprimă, spaţiul din care vine, obiceiurile pe care le are, valorile în care crede - toată această zestre comportă riscul inadecvării. Străinul riscă priviri chiorâşe fiindcă rezervele de empatie ale planetei scad.

Pe vremea când conducea Uniunea Scriitorilor, Zaharia Stancu a comentat cu umor absenţa lui Constantin Noica de la o şedinţă: „Domnul Noica lipseşte fiindcă nu e CA NOI. Dumnealui e NOI CA". Reproşul care se naşte - absurd şi intransigent - în faţa străinului e că nu intră în linie cu noi, nu ni se alătură, nu ne împrumută trăsăturile, nu se lasă măcinat în pasta uniformităţii. Hm. Doar atât? Ei bine, ar mai fi ceva. Suntem tentaţi să considerăm straniu tot ce n-a intrat până acum în orizontul nostru.

Ne-am obişnuit cu delfinii răpiţi mării şi puşi să treacă prin cercuri în bazin. Îi ştim, îi putem descrie, sunt ai noştri. În schimb, dacă ni-i arată cineva pe „bufeo colorado", „boto" sau „baiji", facem ochii mari. Şi ei sunt tot delfini, dar vin din Peru, Brazilia sau China. Unii dintre ei sunt roz, de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-o canistră cu vopsea pentru Valentine's Day. Şi n-au fost aduşi din Marea Neagră, ci din bazinul Amazonului, Yarapa sau Yangtzî. Arealul şi cromatica îi transformă în entităţi bizare, în jucării exotice, din rafturile Teleenciclopediei.

Aleksandar Hemon, un bosniac stabilit la Chicago, deţine toate datele pentru a scrie un roman pe această temă. „Omul de nicăieri" (Editura Polirom, traducere plastică de Dan Sociu) are în centru figura lui Jozef Pronek, un străin care se căzneşte să adere la cultura ţării de adopţie. Cum însă stereotipiile se ţes repede şi se destramă greu, Pronek nu-şi poate smulge hainele etnice.

Tocmai cei din jur nu-l lasă, preferând să vadă mai departe în el un refugiat melancolic, un emigrant bântuit de fantasmele războiului, un inadaptat intratabil. Pronek îşi asumă diverse cauze, devine militant ecologist sau ajutor de detectiv particular şi visează să cânte mai frumos decât cei patru Beatles. Însă chiar şi atunci când îşi găseşte o iubită americană el rămâne o taină bipedă, o atracţie fugită dintr-un spaţiu greu de localizat pe hartă.

Pronek este „Omul de nicăieri" nu fiindcă îngână piesa omonimă a băieţilor din Liverpool, ci fiindcă lumea din jur ţine să-l fixeze în ipostaza cea mai facilă pentru ea. A străinului straniu.


Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările