Dacă nu poţi vorbi de negri, arabi, indieni, chinezi, rromi, vorbeşti cum îţi vine la gură despre români şi bulgari
0
În dialog cu Sorin Antohi. Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Sorin Antohi, în volumul-dialog cu Virgil Nemoianu analizaţi deplasarea tipului de occidentalizare a României (prin numărul însemnat al celor care muncesc în străinătate) de pe modelul francez, spre care se îndreptaseră în trecut elitele noastre, pe cel italian. Ar fi, aceasta, o occidentalizare „la firul ierbii”, cumva mai consistentă şi cu efecte mai adînci, pe termen lung?
Ca şi cum rromii din România şi Bulgaria ar fi singurii imigranţi creatori de probleme, iar delincvenţa ar fi exclusiv domeniul imigranţilor ...
Sorin Antohi: Nordul relativ prosper al Europei a reapărut pe harta migraţiei. Criza a redirecţionat fluxurile migratorii spre Marea Britanie (în ciuda ostilităţii crescînde din această ultimă societate de clase a Europei faţă de români şi bulgari, personaje detestabile/diabolice tacit acceptate – cu excepţia unor timide şi ipocrite declaraţii oficiale – ale discursului xenofob şi rasist despre un nou pericol galben; dacă nu poţi vorbi de negri, arabi, indieni, chinezi, rromi etc., vorbeşti cum îţi vine la gură despre români şi bulgari), Olanda, Germania (şi ea tot mai vocal xenofobă, ca şi cum rromii din România şi Bulgaria ar fi singurii imigranţi creatori de probleme, iar delincvenţa ar fi exclusiv domeniul imigranţilor), Scandinavia (statutul geosimbolic al Franţei în ochii românilor tot mai puţin francofoni se redefineşte ca parte a acestui Nord).
Cei care pleacă să studieze şi să muncească, temporar sau permanent (vorbesc de intenţii, fiindcă proiectele de viaţă sunt fluide), găsesc acolo mai multe burse şi locuri de muncă, aşa că decid să renunţe la proverbiala douceur de vivre şi la afinităţile lingvistico-temperamentale din Europa sudică latină, ba chiar şi la istorii personale de relativă integrare.
Cei care vor să paraziteze şi să abuzeze (semi-pasiv, prin fraudarea sistemelor de asistenţă socială; semi-activ sau activ, prin cerşetorie, prostituţie, trafic de droguri, furt, jaf etc.), prin tun, navetă economică şi/sau interlopă etc., găsesc în Nord mai mulţi bani, state asistenţiale mai prospere, chiar dacă aparent mai severe, un ţesut mai vibrant de asociaţii caritabile – generos finanţate de sectorul privat şi de stat, de donatori individuali, Biserici etc. (acest al Treilea Sector, cum i se spune uneori, nu e parte a ceea ce s-a numit sector terţiar, ci este un cîmp instituţional eterogen în rapidă evoluţie, creat la intersecţia tuturor celorlalte sectoare, din raţiuni complexe care ţin deopotrivă de maturizarea şi de ipocrizia capitalismului postmodern).
Trecerea timpului ne-a arătat că România nu a profitat cu adevărat de marea evadare. În primii ani de după plecările masive, banii trimişi în ţară de migranţi au subvenţionat – pe lîngă consumul somptuar al unei populaţii endemic paupere, fără alte urmări decît mahmureala, sortit să-i adîncească în sărăcie la spartul chefului (oh, concediile în satul/tîrgul natal, nunţile, botezurile şi înmormîntările care topeau toată agoniseala unui an de transhumanţă căpşunărească!), nu să-i scoată din mizerie prin cumpătare şi adunarea de bani albi pentru zile negre – la negru, gri sau alb înşelătorul boom dintre anii 2002 (liberalizarea mobilităţii în spaţiul Schengen) şi 2008 (intrarea decisă a României în criză), contribuind printr-un paradox amar (deşi economic explicabil) la creşterea tuturor preţurilor.
Încercările de completa forţa de muncă decimată prin emigrare cu muncitori imigranţi nu au avut ca efect pe termen mediu, după unele tentative de angajări în industrie, decît apariţia servitoarelor nepaleze, malaieziene şi indoneziene în casele parveniţilor. Treptat, locurile de muncă au dispărut şi ele, fiindcă economia, şi aşa precară, s-a contractat pînă aproape de dispariţie, iar birocraţia statului şi pseudo-economia bugetară nu i-au putut absorbi decît pe cei cu pile.
România nu a devenit o patrie mai (re)primitoare. Dimpotrivă. În consecinţă, valul migratoriu continuă.
Chiar dacă ar fi vrut să se întoarcă în patrie, după achiziţia de educaţie, experienţă pe piaţa muncii şi în tot restul vieţii sociale, cu eventuale economii, emigranţii nu aveau unde reveni. Cît timp ei îşi făceau treaba cum puteau mai bine (vorbesc de numeroşii migranţi serioşi, care au îndurat adesea multe pentru a pune ban pe ban cu gîndul la baştină), România nu a devenit o patrie mai (re)primitoare. Dimpotrivă. În consecinţă, valul migratoriu continuă.
Se încarcă comentariile...
