D'ale patrimoniului: cum să facem să „salvăm” mititeii electorali cu aditivi !?

Patrimoniul nostru „tradiţional” se va îmbogăţi, pare-se, la somaţia procesatorilor de carne, cu unul dintre cele mai discutabile simboluri ale vremurilor pe care le trăim: mititelul electoral, îndopat până la refuz cu aditivi consideraţi nocivi de Uniunea Europeană.

De câteva zile încoace avem, iată, o nouă prioritate naţională în domeniul patrimoniului „tradiţional”: salvarea mititeilor cu aditivi, iubiţi atât de o parte a clasei noastre politice cât şi, mai cu seamă, de procesatorii de carne, care – ni se spune – au făcut pe seama lor anul trecut, din mai nimic, încasări de 50 de milioane de euro (e vorba aici, să ne-nţelegem, de veniturile raportate şi oficiale; nu cred că are rost să ne întrebăm care-o fi numărul şi valoarea mititeilor tranzacţionaţi în cadrul economiei gri).

Nu cred că mai surprinde pe cineva faptul că, pentru a nu ştiu câta oară, oficialii noştri s-au trezit abia acum, la spartul târgului, să se gândească să depună o cerere de autorizare prin care să solicite o derogare de la aplicarea Regulamentului european privind aditivii alimentari, document adoptat încă din anul 2008, amendat apoi în 2011, şi care urmează să intre în vigoare la 1 iunie 2013.

Mai interesantă este, însă, soluţia propusă de autorităţi pentru salvarea situaţiei: includerea mititeilor cu aditivi pe o listă europeană a preparatelor culinare „tradiţionale”, în pofida faptului că, în mod evident, reţetele tradiţionale de mititei nu includeau componente de tipul aditivilor, iar utilizarea acestora nu doar că nu este considerată necesară, dar este chiar respinsă categoric de specialiştii în preparate culinare tradiţionale.

Să fie, oare, această propunere în acord cu principiile europene în domeniul clasificării produselor şi preparatelor culinare autentic tradiţionale? Politica de protejare a acestor produse a pornit de la constatarea că accentuarea fenomenului globalizării şi internaţionalizarea pieţei alimentelor a făcut ca numeroase preparate culinare tradiţionale se află în pericol de dispariţie. Preparatele culinare tradiţionale sunt considerate, pe bună dreptate, un segment important al patrimoniului cultural naţional al fiecărei ţări, iar o bună documentare asupra produselor şi reţetelor tradiţionale este esenţială pentru susţinerea acestora. Au fost propuse o serie de modalităţi de definire a ceea ce poate fi numit „tradiţional” în acest domeniu şi, de asemenea, au fost căutate modalităţi specifice de investigare a produselor şi preparatelor europene susceptibile a fi incluse în această categorie. Analiza acestor produse a urmărit o întreagă serie de factori, de la vechimea şi autenticitatea produselor respective până la povestea pe care o au fiecare dintre acestea, de la semnificaţia lor simbolică, exprimată, de exemplu, prin consumarea lor în cadrul sărbătorilor tradiţionale, până la compoziţia lor nutriţională şi compararea reţetelor de astfel de preparate din mai multe ţări.  

Cred că nu mai are rost să spunem că, din toate aceste puncte de vedere, mititelul cu aditivi nu reprezintă decât o caricatură grotescă a ceea ce ar putea însemna produs culinar tradiţional. Şi mă grăbesc să fac precizarea că nu mă refer aici la mititelul autentic, cel introdus (sau, poate, inventat) în cârciumioarele bucureştene din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, care, din multe puncte de vedere, poate fi considerat un produs tradiţional specific românesc. Cu condiţia să vorbim de compoziţia sa tradiţională, adică aceea fără aditivi!   

Aşadar, iată, într-o lume în care aproape orice a devenit posibil, am ajuns să asistăm şi la această posibilitate, ca patrimoniul culinar tradiţional al României să fie reprezentat, pe o listă a produselor culinare tradiţionale europene, nu de drobul de miel sau de pască, nu de bundărete sau de sarmale, nu de mămăligă sau de balmoş, nu de pogace sau de măcinici, nu de vreo ciorbă lipovenească sau de vreo tocană haiducească – ci de caricatura grotescă a tuturor acestora, croită după chipul şi asemănarea politicienilor retardaţi care l-au transformat într-un simbol al vremurilor noastre: mititelul electoral cu aditivi. Care este propus pentru includerea pe această listă nu ca reacţie împotriva globalizării, ci tocmai în serviciul acesteia: pentru a permite procesatorilor industriali ai cărnii să îşi îndoape în continuare clienţii cu produse saturate cu aditivi. Este o propunere care, până la urmă, nu face decât să arunce în derizoriu orice eforturi de selectare şi promovare a tradiţiei culinare autentice, de eliminare a imposturii care abundă în acest domeniu şi de încurajare a producătorilor care se străduiesc să respecte nişte principii şi să răspundă solicitărilor tot mai numeroşilor consumatori conştienţi.

Trebuie, totuşi, să recunoaştem că mititelul cu aditivi are o unică şi mare calitate: aceea a reprezentativităţii. Din nefericire, el reflectă imaginea exactă a vremurilor pe care le trăim. Printre politicienii de toate nivelurile şi categoriile se regăsesc, de bună seamă, cei mai versaţi cunoscători ai însuşirilor lui. Mititelul electoral tinde, se pare, să devină simbolul cel mai reprezentativ al unei democraţii manelizate. Aşa încât, până la urmă, de ce ne-am mai mira că, iată, el este propus pentru a ne reprezenta tradiţiile.    

În faţa acestei situaţii, fie-mi îngăduit să fac şi eu câteva modeste propuneri: să fie declarate tradiţional româneşti etichetarea calului ca vacă, anularea termenelor de garanţie, şpaga, pomana electorală şi, dacă se poate, desfiinţarea organelor de control. Iar, pentru ca lucrurile să fie foarte clare,  mititelul cu aditivi (cu cât mai mulţi aditivi – dacă se poate chiar cu toţi!) să fie propus pentru includere în patrimoniul cultural al umanităţii sub denumirea de „Mititel electoral de România”.