Dar despre problemele morale ale prezentului când vorbim?

Este la modă de ceva ani să-ţi faci autocritica pentru greşelile istoriei – şi să vorbeşti, din nou şi din nou, despre problemele morale ale trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat. Dar când vom ajunge, sau vom ajunge oare să vorbim despre problemele morale ale prezentului?

Un tânăr regizor care face un film despre participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial spune că trebuie să începem prin „a scoate bârna din ochiul nostru”. E important, sunt de acord, să vorbim despre sutele de mii de evrei pentru a căror moarte sau suferinţă România se face, direct sau indirect, responsabilă în timpul Holocaustului. Dar despre milioanele de copii pentru a căror moarte toţi ne facem în mod direct sau indirect responsabili în timpul Holocaustului mut, pe care-l trăim chiar acum, pe care-l trăim în continuu de la Cel De-al Doilea Război Mondial încoace, când vom ajunge să vorbim – şi când vom avea curaj să vorbim? Holocaust mut căruia îi cad victime cei mai tineri şi mai slabi membri ai umanităţii, ucişi tocmai de cei care ar trebui cel mai mult să îi protejeze, ucişi de propriii părinţi, cu complicitatea societăţii şi a Statului? Holocaust mut căruia îi cad victime cu predilecţie fetiţele, într-un gendercid care nu are precedent în istorie? Holocaust mut căruia îi cad victime copiii cu handicap, copiii cu sindrom Down, descrişi de cei care ajung să-i cunoască, tot mai puţini în ziua de azi, drept fiinţe umane cu un suflet imens, fiinţe iubitoare şi mai puţin înclinate spre răutăţi gratuite decât noi, ăştialalţi, care ne considerăm „normali” şi fără handicap? Cum putem să „scoatem bârna din ochiul nostru” dacă trecem cu vederea cu atâta uşurinţă exact bârna cea mai mare şi cea mai evidentă, pe care toată lumea se preface că nu o bagă în seamă?

Şi, culmea, mulţi dintre aceşti tineri care înfierează (pe bună dreptate, de acord) crimele comise de români în timpul Holocaustului promovează cu multă veselie Holocaustul mut – numind avortul la cerere „drept de a alege” şi „igienă reproductivă”. Pe cât de mare e sentimentalismul celor care folosesc astfel de eufemisme malefice, pe atât de mic le e curajul şi pe atât de mică le e onestitatea. 

Alţi tineri se revoltă că standul Ambasadei SUA de la Bookfestul de anul acesta „glorifică veranda unei plantaţii” şi „celebrează sclavagismul american” (ah, neolimba!; link aici) Nu ştiu dacă stilul antebellum, care e o combinaţie de elementele neoclasice şi elemente greceşti, poate fi asociat în vreun fel cu sclavia. Dar să zicem că ar fi aşa – ok, sunt de acord că important să vorbim despre suferinţele milioanelor de negri care au muncit ca sclavi, acum mai bine de un secol şi jumătate, pe plantaţiile americane. Dar despre suferinţa milioanelor de femei care sunt, chiar în acest moment în lume, victime ale traficului de fiinţe umane şi ale sclaviei sexuale, sclavie care e încurajată de şi al cărei principal client este industria pornografiei, când vom ajunge să vorbim – şi când vom avea curaj să vorbim? Sclavie sexuală căreia îi cad victime femei şi fetiţe din ţări sărace, sclavie sexuală căreia îi cad victime copii – şi care nu ar fi deloc atât de prolifică dacă industria pornografică nu ar avea atât de mulţi consumatori şi chiar lăudători? Cum putem să „scoatem bârna din ochiul nostru” dacă trecem cu vederea cu atâta uşurinţă o altă bârnă aşa de mare şi de evidentă, pe care toată lumea se preface, iarăşi, că nu o bagă în seamă?

Şi, culmea, mulţi dintre aceşti tineri care înfierează (pe bună dreptate, de acord) abuzurile şi crimele comise de americani în timpul Sclaviei negre promovează, fie pe faţă, fie în grupurile de prieteni pornografia – numind-o o manifestare „sănătoasă” a sexualităţii. Pentru că, nu-i aşa, nu ar fi cool dacă nu ar numi orice manifestare a sexualităţii şi orice formă de hipersexualizare drept „sănătoasă”. Iar când nu o promovează tac, tac asurzitor în privinţa ei. Pe cât de mare e sentimentalismul celor care folosesc astfel de eufemisme siropoase, pe atât de mic le e curajul şi pe atât de mică le e onestitatea. 

Am văzut un singur film care a privit cu curaj una dintre problemele mari, una dintre problemele morale uriaşe care ne bântuie secolul şi ţara, şi la care toţi ne facem complici. Pentru că, să fim înţeleşi, Holocaustul mut nu are precedent în istorie, cu cele un miliard de victime deja consemnate. Da, aţi citit bine, un miliard. Iar proporţia sclaviei albe şi a sclaviei sexuale din ziua de azi e şi ea mult mai mare decât ne imaginăm. Am văzut, spuneam, un singur film care atinge, cumva, una dintre aceste probleme – e vorba de „4,3,2” al lui Cristian Mungiu. E drept, filmul plasează problema uciderii unui copil nenăscut în trecut, în vremea ceauşismului negru, şi unii au zis că este despre suferinţa femeilor provocate de faptul că avortul la cerere (avortarea copiilor sănătoşi) era în acea vreme ilegal. Mie mi se pare că, tocmai, eroina filmului nu are nici o suferinţă, suferă mai degrabă prietena ei şi pentru ea. Dar filmul are un cadru lung pentru care a fost aspru criticat (tot de unii dinte aceşti tineri, din câte îmi amintesc). Un cadru care insistă pentru vreo două minute asupra chipului copilului ucis – un chip care are ochi, nas, gură, un chip în întregime uman. Ceea ce vedem în prim-plan pe ecran nu este un „blurb”, o adunătură amorfă de celule, şi nu este un „animal”, cum le place adesea unora dintre aceşti tineri să susţină. Cristian Mungiu ne spune ceva prin acel cadru – sau, mai bine zis, conştiinţa lui Cristian Mungiu vorbeşte, prin acel cadru, direct cu conştiinţa noastră. Un gest de curaj, unul dintre foarte puţinele gesturi de real curaj din partea unui cineast contemporan.

Pentru că, nu-i aşa, e simplu să vorbeşti iar şi iar despre problemele trecutului – e simplu să te lupţi cu fascismul, cu eugenia şi cu sclavia după ce fascismul, eugenia şi sclavia în formele din manualele de istorie au fost deja înlăturate. Şi să primeşti pentru asta laude, să te sui pe cei mai albi şi mai înalţi cai morali. Să nu fiu greşit înţeles, spun foarte răspicat că e necesar să vorbim despre răul pe care îl reprezintă fascismul, eugenia şi sclavia. Dar e mult mai greu să te lupţi cu aceste rele în formele amplificate şi deghizate (nu mult, doar uşor deghizate) în care revin ele acum. Şi mult mai necesar „să scoatem bârna din ochiul nostru” apucând bârna cea mai mare, de aici şi de acum, şi recunoscând aceste rele în formele lor de acum. Pentru asta îţi trebuie cu adevărat luciditate, pentru asta îţi trebuie o conştiinţă – şi îţi trebuie curaj.

Hint pentru tinerii moralişti: fascismul, eugenia şi sclavia nu sunt unde cred sau spun ei că sunt. Nu sunt, de pildă, în iniţiativele de advocacy ale creştinilor, înfieraţi şi etichetaţi drept „ultra-conservatori”. Sunt în multe locuri, sunt disipate şi (doar uşor) deghizate, şi sunt mult, foarte mult în ideologiile pe care unii dintre ei le îmbrăţişează cu mult aplomb. Alea cu neo- şi cu hashtag în faţă, şi cu multe -isme la urmă. Pentru a le recunoaşte e nevoie doar de câteva minute de onestitate cu tine însuţi, de renunţare la promovarea facilă a imaginii proprii şi, poate, la unele dintre viciile favorite, la unele dintre acele nevinovate şi mici vicii favorite care sunt „sănătoase” şi care ne fac viaţa un pic mai „veselă” şi mai „frumoasă”. Şi da, vorbesc şi despre porn, dar nu vorbesc în primul rând despre porn.

Câteva date:

China se află pe locul I în lume în ceea ce priveşte practica uciderii copiilor în funcţie de gen. În 2013, Ministerul Sănătăţii din China a anunţat că în ultimii 30 de ani s-au efectuat 336 de milioane de avorturi – şi o mare parte dintre copiii care mor în urma avortului, uciderii intenţionate sau neglijenţei sunt fete. La fiecare 100 de fete se nasc 120 de băieţi, raport care reprezintă cea mai precară proporţie dintre cele două sexe din lume. Până în 2020 se estimează că vor fi cu 30 de milioane mai mulţi bărbaţi aflaţi la vârsta căsătoriei decât femei aflate la aceeaşi vârstă. Autorităţile se tem că această situaţie ar putea destabiliza echilibrul socio-economic al ţării şi ar putea încuraja comerţul cu femei răpite. Resurse aici, aici şi aici.

În India, numărul de femei raportat la fiecare mie de bărbaţi scade continuu – cu doar 940 de fete născute la fiecare mie de băieţi. Peste 45 de milioane de fetiţe lipsesc, în acest moment, din ţară. O poveste aici. Alte resurse aici.

Acest flagel care s-a abătut şi asupra noastră a costat România, din 1958 până astăzi, încă o dată populaţia sa actuală – cu un total de peste 22 de milioane de copii care au căzut victime Holocaustului mut în ultimii 60 de ani. (datele sunt luate de aici)

Comerţul ilegal de fiinţe umane este una dintre cele mai profitabile afaceri la nivel mondial, aflată într-o creştere vertiginoasă, care aduce câştiguri de aproximativ 32 de miliarde de dolari pe an sau 87 de milioane de dolari în fiecare zi. Se estimează că 27 de milioane de adulţi şi 13 milioane de copiii cad victime traficului de persoane – cea mai mare parte dintre sclavi sunt femei şi fetiţe. Resurse aici, aici, aici şi aici.

Sclavii din ziua de astăzi sunt mai ieftini decât oricând în istorie. Peste 1,2 milioane de copii sunt vânduţi ca sclavi în fiecare an – două treimi sunt fete. Majoritatea sunt folosite la munci şi sex forţat, şi unul dintre clienţii principali este industria pornografică. Resurse aici.

450.000 de femei au dispărut din Republica Moldova începând cu 1991 – într-o ţară cu o populaţie de numai 4 milioane de locuitori. Se estimează că aceste femei sunt victimele sclaviei şi ale traficului de persoane. O poveste aici. O misiune pentru salvarea femeilor din Moldova aici.

Şi unul dintre puţinele Ted Talk-uri curajoase despre legătura directă dintre pornografie şi traficul de fiinţe umane (de la minutul 11.50) – link aici.

Pe acelaşi subiect:

Referendum pentru avortul „la cerere” în Irlanda. De ce este atât de importantă abrogarea Amendamentului al Optulea – link aici

Ce înseamnă o lume pentru viaţă? – link aici

Aurelian Temişan, Cristiano Ronaldo, Andrea Bocelli, so close to never happening – link aici

Încurajarea fertilizării in vitro, o soluţie pentru iarna demografică? – link aici

Despre moartea lui Alfie Evans – link aici

Trei lucruri cel puţin la fel de rele precum Ciuma Roşie. Şi o metodă de a le opri – link aici