De ce am ales să tac

Acum, că a trecut Referendumul pentru familie şi apele s-au limpezit într-o anumită măsură, vreau să vă împărtăşesc motivele care m-au determinat să evit să comentez acest subiect până în acest moment.

Pe tot parcursul scurtei dar intensei campanii pentru Referendum, tentaţia de a contribui la vacarmul generalizat a fost mare. Subiectul era unul extrem de sensibil, aparent cu profunde conotaţii identitare. Argumente legate de drepturi individuale, valori creştine, toleranţă, iliberalism, Occident, Rusia, toate s-au amestecat într-un vârtej scăpat de sub control care a rechiziţionat aproape în totalitate agenda publică. 

Argumente legate de drepturi individuale, valori creştine, toleranţă, iliberalism, Occident, Rusia, toate s-au amestecat într-un vârtej scăpat de sub control care a rechiziţionat aproape în totalitate agenda publică.

Reflexul tactic al oricărui comentator implicat direct sau simplu observator al scenei politice este de a folosi astfel de oportunităţi pentru a se poziţiona, întărindu-şi profilul şi testând reacţii. Totuşi, de data aceasta am simţit că tăcerea strategică este cea mai bună opţiune. În cele ce urmează voi explica de ce. 

Volta conservatoare a României burgheze

În 2007, când am revenit în România după şapte ani petrecuţi, nu în Tibet, ci în spaţiul euro-atlantic, am regăsit o ţară care făcuse o voltă spre conservatorism. Ieşită din defulările anilor 90, societatea începea să cunoască bunăstarea, iar cu zorii burgheziei s-a născut şi aspiraţia de racordare la valori legitimatoare care să vină în completarea statusului material. Era o reîntoarcere la tradiţii, uneori mimate, alteori de bon ton, câteodată simţite profund. Nu am considerat atunci şi nu consider acum că am căderea să judec resorturile interne ale oamenilor atunci când decid să se raporteze la anumite valori.

Am înţeles atunci că România, o ţară care nu a cunoscut revoluţiile sociale ale anilor 60, care nu a avut nici Woodstock nici Nanterre,  are nevoie să se aşeze întâi pentru a se recompune după vertijul toxic al anilor tranziţiei şi deceniile de încremenire comunistă. Lumea occidentală a traversat această perioadă conservatoare în anii 50, anii de glorie a păcii postbelice, perioadă care s-a întins până spre sfârşitul deceniului 6, când un complex de şocuri economice şi sociale a delegitimat în Occident vechea ordine. În plan social, mişcările de revoltă împotriva unei ordini considerate nedrepte, fie că vorbim de drepturile celor din clasele de jos sau de repulsia faţă de război, au dus la apariţie unei noi paradigme sociale -- mai inclusive, mai liberale şi mai relaxate cu diferenţele de opinie. Toate acestea au dus în timp la apariţia acelei corectitudini politice car repugnă unora din România. 

Aşa se explică faptul că, de-a lungul anilor petrecuţi în străinătate, am fost expus altor valori, de la neoliberalism/libertarianism până la post-marxism, şi cu timpul mi-am format o viziune diferită asupra societăţii decât o aveam atunci când am plecat din ţară. Revenit în România, am resimţit profund decalajul de mentalităţi, la fel ca tentaţia de a dezvolta un autosuficient complex de superioritate bazat pe experienţa din Vest.

În cele din urmă am înţeles să resping tentaţia elitismului Occidental ca o cale rapidă şi sigură spre plafonare şi diminuare a relevanţei contribuţiei la discursul public. Nu poţi trăi în România decuplat de la realităţile din ţară, nici nu poţi să pretinzi societăţii să ardă etape de dezvoltare sau să meargă în altă direcţie decât este determinată organic de evoluţia acesteia. Am înţeles că singura soluţie este să înţeleg şi să respect valorile şi principiile pe care românii le îmbrăţişează, parte a identităţii mele ca cetăţean al acestei ţări.

Am înţeles că singura soluţie este să înţeleg şi să respect valorile şi principiile pe care românii le îmbrăţişează, parte a identităţii mele ca cetăţean al acestei ţări

Familie şi drepturi individuale

Cred profund în importanţa drepturilor individuale, aşa cum cred în importanţa familiei. Familia e o temă fundamentală de discuţie, şi România are nevoie de această discuţie.

Poate ar fi fost mai bine însă ca această discuţie să înceapă de la cultivarea respectului în cuplu, nevoia de a împărţi mai echitabil imperativul unei vieţi profesionale active pentru ambii parteneri, practici sănătoase de a evita ingerinţe toxice între soţi, chestiunea familiilor monoparentale, problema copiilor lăsaţi acasă de părinţii plecaţi la muncă, epidemia abuzului de alcool şi efectele sale colaterale, îndeosebi violenţa domestică.

Drepturile minorităţilor sexuale constituie o temă de actualitate, însă nu cred că în România exista o nevoie stringentă de a supune acest subiect unui Referendum. Nici într-un sens, nici în celălalt. Aşa cum este inutil să combaţi o problemă care nu există, la fel este prematur să expui o societate conservatoare unei propuneri care abia acum capătă tracţiune în societăţi cu o lungă tradiţie a mişcărilor progresiste.

Drepturile minorităţilor sexuale constituie o temă de actualitate, însă nu cred că în România exista o nevoie stringentă de a supune acest subiect unui Referendum.

Din acest punct, era inevitabil ca dezbaterile privind Referendumul să aibă un risc mare de toxicitate şi instrumentalizare în scopuri populiste, fiind pasibile de comportament care să alimenteze intoleranţa şi grefându-se pe un machism imberb care se întâlneşte cam peste tot în această parte a lumii.

Din toate motivele expuse mai sus, am considerat că era inutil să mă exprim într-un sens sau în altul. Mă bucur în schimb că astăzi cetăţenii României au arătat că înţeleg să filtreze temele importante pentru viitorul ţării de cele care nu schimbă nimic. Iar o validare a referendumului de azi nu ar fi schimbat nimic — ar fi fost doar un cec în alb oferit unui curent pe care îl întâlnim deja în statele din vecinătatea noastră, care îmbină un apel la tradiţii folosit ca vehicul populist cu accente eurosceptice şi xenofobe. Românii au ales să nu meargă acolo. E o decizie de care sunt mândru.

Acum, sper să revenim la agenda reală a României.