De la big brother la ameninţări

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

I s-a spus legea „big brother” şi aşa a rămas în memoria tuturor. În realitate, are un număr - 82/2012 - şi un titlu lung şi alambicat, menit parcă să-i taie din start  elanul celui care ar vrea s-o parcurgă profesionist .

 Apariţia ei nu a condus nicidecum, aşa cum s-a tot insinuat , la o monitorizare generală ci, dimpotrivă, n-a făcut altceva decât să îngreuneze în multe aspecte  munca anchetatorilor.

Să presupunem că numitul Popescu citeşte  într-o dimineaţă, pe telefonul său mobil, un mesaj anonim prin care e atenţionat că în curând o să primească o corecţie, o bătaie zdravănă. Chestia asta are, în termeni penali, o denumire: infracţiunea de ameninţare. Mesajul este trimis de o persoană care şi-a setat  telefonul pe „număr ascuns”.

 Firesc,  numitul Popescu începe să-şi pună întrebări referitoare la identitatea celui care a transmis mesajul. Să fie vecinul cu care tocmai s-a certat de la locul de parcare, colegul de serviciu pe care l-a devansat la concursul de ocupare a unei mici funcţii de conducere, o fostă iubită  rămasă supărată  ani de zile după ce s-au despărţit sau vreo glumă proastă a unuia din prietenii cu care joacă fotbal săptămânal? Îi vine în minte faptul că poate să ceară de la compania de telefonie factura detaliată a convorbirilor sale, gândindu-se că o să observe acolo numărul de la care i-a fost trimis mesajul. Un prieten mai priceput îl lămureşte însă că firma de telefonie poate pune la dispoziţia clienţilor doar lista cu convorbirile date de aceştia şi asta doar pentru stabilirea exactă a costurilor, nu şi convorbirile sau mesajele primite de la alte persoane.

Se resemnează şi speră să fie totuşi  o glumă. Dar a doua zi soseşte un nou mesaj în care este ameninţată şi soţia sa. Lucrurile se complică atunci când, în altă zi, primeşte şi un al treilea mesaj în care i se transmite  „să aibă grijă la copil” .

După acest moment, numitul Popescu realizează că nu e de glumă, că lucrurile sunt mai complexe decât le credea iniţial şi că se pot amplifica, luând o întorsătură ciudată. Deja, atunci când merge la serviciu,  devine tot mai atent la ce e în jurul lui . Întrucât îl cuprinde  un sentiment de teamă pentru sine şi pentru familia sa se hotărârşte să ceară sprijinul organelor statului şi depune o plângere, sperând în descoperirea persoanei care l-a ameninţat.

Ce poate să facă procurorul sau poliţistul care are de instrumentat un asemenea dosar? Fără îndoială că  investigaţii:  la vecin, la coleg, la fosta iubită sau la prietenul de la fotbal. Dar nimeni nu este atât de naiv să creadă că vreunul din cei patru va spune ” da, eu am trimis mesajele de ameninţare ”. Şi nici nu e obligatoriu ca autorul să fie vreunul dintre cei pe care îi bănuieşte numitul Popescu. Modalitatea cea mai simplă, mai eficientă şi cu mari şanse de reuşită în identificarea autorului era obţinerea unei liste a mesajelor primite de numitul Popescu în zilele în care s-au produs ameninţările, listă în care trebuia să apară numărul de telefon de la care a fost trimis mesajul, data şi ora. Nu era nevoie de nimic mai mult.

Numai că, stupoare, legea privind retenţia datelor nu consideră ameninţarea o infracţiune gravă, prin urmare anchetatorii nu pot solicita o astfel de listă ( lucru pe care îl puteau face înainte de apariţia legii ).

Numitul Popescu  nu este specialist în drept şi nici nu are răbdare să citească  legi cu titluri pompoase. Va rămâne cu impresia că organele statului nu fac nimic pentru el...

Din acestă perspectivă, referirile la gravitatea infracţiunii ar fi trebuit să aibă în vedere, în primul rând, ceea ce este grav pentru victimă şi nu să se facă aprecieri matematice  raportate la mărimea pedepsei. Legile trebuie create pentru oameni şi nu de dragul de a abstractiza şi de a le avea. Ameninţarea, o infracţiune cu o pedeapsă mică, se află uneori în anticamera altora, mult mai grave - şantajul, ultrajul, lipsirea de libertate, vătămările corporale sau chiar omorul. Tocmai de aceea, „simplele” ameninţări ar trebui rezolvate rapid şi eficient pentru a nu degenera în lucruri mai serioase - din păcate, practica e plină de astfel de cazuri.

Cu privire la acestă lege (denumirea ei exactă este legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului)  trebuie spus că ea nu vizează interceptarea unor convorbiri telefonice şi nu are în vedere conţinutul mesajelor, aşa cum s-a încercat să se insinueze de multă lume, habar n-am din ce motive, ci doar reţinerea de către companiile de telefonie mobilă a unor simple liste de convorbiri, date sau primite, cu numărul de telefon care a sunat, numărul de telefon care a fost sunat, durata , data şi ora convorbirii sau mesajului.

Un alt lucru care fie nu s-a înţeles, fie nu s-a vrut să se înţeleagă, este că datele reţinute nu sunt puse pur şi simplu la cheremul celor ce anchetează, ci doar în condiţiile în care există o suspiciune că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Pe de altă parte, deşi reglementările europene dădeau dreptul la reţinerea acestor liste cu date pe o perioadă maximă de 2 ani, la noi, atunci când s-a adoptat legea, s-a decis ca reţinerea datelor să se realizeze pentru maxim 6 luni. Evident că, în situaţia în care se instrumentează infracţiuni cu un grad sporit de complexitate, cercetările pentru identificarea autorului pot dura mai mult de 6 luni. Or, în acestă situaţie, cei care investigează sunt lipsiţi de posiblitatea de a avea acces la lista cu telefoanele date sau primite de suspect în ziua în care acesta a săvârşit infracţiunea. Şi când te gândeşti că, de atâtea ori, în practică, prin aceste simple liste s-a ajuns la probarea unor cazuri foarte dificile...

 Fără a fi vorba de un orgoliu de procuror, nu pot să nu observ că, deşi toţi trâmbiţăm că dorim prinderea rapidă a infractorilor şi desfăşurarea cu celeritate a proceselor penale, prin faptul că doar judecătorul a fost abilitat prin lege să decidă cu privire la eliberarea acestor liste s-au prelungut timpii de obţinere  a lor şi s-a încărcat şi activitatea instanţelor. Astfel , poliţistul trebuie să redacteze un referat, procurorul trebuie să redacteze alt referat, apoi să sesizeze judecătorul, acesta are 48 de ore să se pronunţe şi să conceapă şi o încheiere, remisă ulterior tot procurorului, cel care o trimite, în sfârşit, la compania de telefonie. Asta înseamnă o procedură foarte greoaie. Iar infractorii de obicei nu aşteaptă şi dispar. Cine lucrează cu adevărat în domeniu ştie că identificarea şi prinderea lor este, de multe ori, o luptă cu orele sau chiar cu minutele.

 Paradoxal, când e vorba de interceptarea unor convorbiri telefonice, procurorul poate, în cazuri urgente, să ia el însuşi această măsură pentru o perioadă de 48 de ore ( evident, ea trebuie ulterior confirmată de judecător), dar la o măsură mult mai puţin invazivă în viaţa privată cum este obţinerea unei simple liste a convorbirilor date sau primite nu mai are nicio competenţă de a decide. Măcar pentru coerenţa legislativă, o măsura similară cu cea din cazul interceptărilor, în caz de urgenţă, ar fi fost de bun augur.

Poate n-ar fi rău ca atunci când se discută proiectele de legi în penal să se provoace dezbateri cu practicieni având abilităţi profesioanale recunoscute,  pentru că ei  sunt cei care intuiesc cel mai bine, pe baza experienţei acumulate, ce repercusiuni pot avea anumite texte de lege neadaptate la ceea ce se întâmplă în realitate, în viaţa concretă.

În rest, nu-i aşa, e uşor să dai vina pe judecători, procurori sau poliţişiti pentru că lucrurile nu funcţionează normal...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite