De câtă putere are nevoie un partid?

Nicio formaţiune sau alianţă politică n-a mai reuşit, de pe vremea lui „Iliescu-apare-soarele-răsare", să atragă atâtea voturi.

Victoria Uniunii Social Liberale în alegerile de duminică, la un scor general de 50%, comparabil doar cu procentele obţinute de FSN în '90, este un punct de cotitură în evoluţia democraţiei româneşti. Nicio formaţiune sau alianţă politică n-a mai reuşit, de pe vremea lui „Iliescu-apare-soarele-răsare", să atragă atâtea voturi în cursa pentru locale sau pentru parlamentare. Dacă ne întoarcem în istoria noastră recentă, vom vedea că, de fiecare dată când a avut loc o răsturnare de regim, cei care au preluat puterea (CDR în 1996, PSD în 2000 şi Alianţa DA în 2004) nu s-au ridicat la mai mult de o treime din preferinţele electoratului.

Cifrele sunt cu atât mai semnificative dacă ne gândim că ele prefigurează un rezultat similar la scrutinul din toamnă. Fiindcă este puţin probabil ca procentele câştigate acum de USL să se prăbuşească sub actuala guvernare. Care, o ştim deja, se pregăteşte să împartă între timp o serie de „pomeni" din vistieria statului. Unele promise şi meritate, cum ar fi „reîntregirea" salariilor şi a pensiilor, altele neanunţate şi greu de justificat, cum sunt alocările vagi şi aleatoare ale diverselor ajutoare bugetare. În ciuda principiului potrivit căruia la alegerile locale se votează persoana, nu partidul, rămân la părerea că votul de duminică a fost unul eminamente politic. Alegătorii nu au pus mai multe ştampile pe reprezentanţii USL decât pe ai PDL pe motiv că primii sunt cu toţii fără pată şi prihană, iar ceilalţi, nişte întruchipări ale răului absolut. Avem, de ambele părţi ale baricadei, exemple de „baroni" aleşi împotriva oricăror evidenţe de incompetenţă, nesimţire sau chiar corupţie: de la Falcă la Mazăre, de la Florea la Nichita şi de la Pinalti la Oprişan.

În fapt, oamenii au sancţionat prin votul lor perioada de criză, dar şi de proastă guvernare prin care am trecut sub administraţia Boc. O perioadă resimţită, din plin, mai cu seamă de păturile cele mai sărace ale populaţiei, cât şi de firava noastră clasă mijlocie. Lumea s-a săturat de austeritatea invocată de dimineaţa până seara pe micul ecran şi a decis că a venit momentul să pună în mişcare „rotativa". Până aici, toate bune şi frumoase.

Dilema democraţiei este de câtă putere are nevoie un partid ca să guverneze cum se cuvine? Dacă are sub 50%, va fi obligat să se alieze cu alte formaţiuni, astfel că programul şi promisiunile sale se vor amesteca în alambicul algoritmului politic până la pierderea identităţii. Dacă are peste 50%, va putea conduce ţara după cum îl taie interesul şi capul, fără să fie nevoit să dea socoteală cuiva pentru următorii patru ani. Caz în care, parafrazându-l pe Tolstoi, care se întreba într-o povestire „de cât pământ are nevoie un om", se poate răspunde simplu: un metru şi optzeci de centimetri, cât măsoară un mormânt. A păţit-o PNŢCD, acum nu este departe PDL, iar mâine poate urma USL! 

Sabin Orcan este prim redactor-şef adjunct "Adevărul"