De la deficitul democraţiei până la corupţia instituţionalizată de după descentralizare

Saptămâna aceasta Transparency International a publicat raportul mondial privind Indicele de Corupţie: România se află pe locul 69, având un indice de percepţie al corupţiei de 43 puncte, fiind depăşită în acest top de ţări ca Ruanda, Cuba sau Ghana.

Raportul mondial privind Indicele de Corupţie

În comparaţie cu anul trecut a căzut 3 locuri. Indicele de Percepţie al Corupţiei clasează ţările pe baza  percepţiei publice a fenomenului de corupţie  în sectorul public - scorul de ţară pe care îl avem fiind cel mai mic din UE, alături de Grecia, Bulgaria şi Italia. Un scor de ţară indică nivelul perceput al corupţiei din sectorul public pe o scară de la 0 la 100, unde 0 înseamnă că o ţară este percepută ca fiind  extrem de coruptă şi 100 că o ţară este percepută ca fiind foarte curată. Ceea ce este îngrijorător este evoluţia acestui procent: indicele României din 2006 era de 31, deci evoluţia noastră a fost de sub 1.7 pe an, având o îmbunătăţire a indicelui de percepţie al corupţiei de 12 puncte, în ultimii şase ani! Cam puţin pentru o ţară membră UE!

Imaginea de astăzi a României oferă o societate în care corupţia se desfăşoară la toate nivelele sociale şi în care este  implicat sectorul public şi privat.

Corupţia sub formă de nepotism, şpagă, mită sau conflict de interese apare în toate structurile administraţiei, la nivel local, regional şi naţional.

Potrivit unui studiu realizat printr-un proiect european, „Studiul diagnostic privind fenomenul de corupţie în administraţia publică locală”,  aproape 88% din cei intervievaţi sunt de părere că nivelul de corupţie din România este „ridicat” sau „foarte ridicat”, iar la nivelul administraţiei publice locale procentul este, de asemenea, foarte ridicat – peste 75%.

Problemele structurale ale democraţiei ţin probabil de calitatea clasei politice. «Prost-crescuţi, necultivaţi pînă la bădărănie, incapabili să vorbească normal româneşte, majoritatea politicienilor noştri sunt, la ora actuală, o sumă de agenţi patogeni, cu efecte dramatice la nivel naţional. Sugrumarea adversarului e singurul lor program, ţara e ultima lor grijă, dacă nu simplă materie primă pentru o dezmăţată demagogie.» scria Andrei Pleşu despre campania electorală din 2012. Din textul său înţelegem că politicienii sunt lipsiţi de competenţă, de responsabilitate, de autoritate. Astfel, probabil se explică şi traseismul politic, deoarece omul fără o meserie e condamnat la o impură motivaţie a acţiunii politice : « El se ţine cu dinţii de fotolii şi demnităţi pentru că n-are la ce se întoarce. Întrucît altceva nu (mai) ştie, e musai să rămînă în front pînă la moarte. Iubit sau nu, eficient sau nu, util sau dăunător, el se va strădui din răsputeri să se agaţe de scena publică, împotriva tuturor evidenţelor. »

Traseismul politic reprezintă moartea democraţiei, afirma unul dintre liderii politicienilor români. Conform Deutsche Welle, în mandatul 2008-2012, s-a petrecut cea mai amplă migraţie, numărul parlamentarilor trecuţi dintr-o parte în alta şi uneori înapoi sau la o terţă parte, depăşind 120.

Un motiv pentru care unii doresc să intre în politică sau să îşi păstreze scaunul de parlamentar este identificat de Societatea Academică Română (SAR) : afacerile cu bani publici. Printr-un studiu efectuat de SAR  30% din cei 600 de candidaţi la alegerile din decembrie 2012, au avut beneficii din resursele publice, sub o forma sau alta. De la construcţii şi infratructură, la fonduri europene, de la consultanţă şi servicii IT, până la componente industriale, candidaţii au făcut afaceri cu statul în valoare de sute de milioane de euro.

La nivel local

În 2011, o analiză „econtext”  a realizat o hartă a baronilor locali din România, a baronilor vechi si noi, a celor care au sau au avut o putere uriaşă în diferite regiuni sau oraşe. Iar cea mai mare parte din aceşti baroni sunt foşti şi actuali edili locali sau parlamentari. În total apar 65 de baroni locali.  Ei sunt cei care conduc partidele, şi implicit România. Sunt regiuni şi localităţi unde timp de 20 de ani nu s-a făcut nimic. La o simplă verificare a celor mai sărace judeţe din România se poate observa că persoanele care conduc acele zone, fac parte din lista realizată de econtext. Explicaţia am găsit-o la în cadrul unei dezbateri publice : «este mult mai uşor sa ai un feedback şi să rămâi la putere sau într-un ciclu electoral cu o populaţie săracă, care nu are acces la informaţie, nu are acces la sănătate, la cultură…»

Până în prezent, corupţia instituţionalizată, la nivel local arată în felul următor:

• Funcţionarii, şefi de agenţii şi instituţii guvernamentale sunt numiţi de la centru, pe criterii politice. Este un sistem care hrăneşte clientelismului politic care pedepseşte competenţa, corectitudinea şi profesionalismul. Din cauza acestor numiri politice şi a faptului că ocuparea forţei de muncă în sistemul public este bazată pe clientelisme şi nepotisme, sunt  puţine şanse ca sistemul public să fie eficient.  
• Alocarea de fonduri publice este bazată strict pe criterii politice, în funcţie de culoarea  primarului sau a preşedintelui CJ, ca o recompensă şi argument electoral, şi ca o pedeapsă pentru cei din opoziţie mai ales.  Este însă şi  o metodă de şantaj politic, pentru a forţa trecerea dintr-o parte în cealaltă.  
• Forma cea mai vizibilă a corupţiei este aceea de abuz în serviciu public de către primari sau preşedinţi de CJ. Alocarea fondurilor publice este adesea însoţită de o mită care este plătită în schimbul obţinerii de contracte. Pe lângă fondurile de stat, fondurile europene reprezintă moneda de schimb între politic şi sponsorii partidelor.  

Într-un articol anterior spuneam că licitaţiile şi achiziţiile publice din cadrul unor Programe Operaţionale, au fost oferite pe criterii de clientelism politic, în  funcţie de sumele care au fost oferite de anumite firme la bugetele partidelor politice. Este un cerc vicios: firmele private de construcţii dau bani la un anumit partid pentru bugetul acestuia de campanie, aleşii de pe liste trebuie sa returneze banii firmelor plus o parte de câştig care se împarte cu politicianul respectiv. Cum mai uşor se poate realiza acest lucru decât prin „măsluirea” procesului de achiziţii publice? Dacă acest proces se realizează pe fondurile de la bugetul de stat, probabil nu se sesizează nimeni, însă când acest lucru se întâmplă cu bani europeni, UE îţi blochează fondurile. Comisia Europeană a oprit finanţările pe diferite programe din cauza acestor disfuncţionalităţi de management. Şi constatăm cu stupoare că ocupăm ultimul loc la absorbţie sau CE pregăteşte proceduri de infringement.

Deci aleşii noştri, sunt defapt aleşii partidului. În cazul în care nu veneau cu o sumă importantă la partid, nu erau promovaţi de partid şi nu erau candidaţi ai partidului. Banii care au fost „donaţi” la partid trebuie să revină la firmele sau persoanele care au sponzorizat acei candidaţi sau acele partide. Acest lucru se realizează prin „măsluirea” achiziţiilor publice şi prin contractele cu dedicaţie. Astfel cetăţeanul consideră că îşi exercită un drept constituţional, prin vot, că „schimbă ceva”, lucru care nu se întâmplă, de unde apare deficitul democraţiei în România.

În perspectiva descentralizării, corupţia la nivel local se va aplifica

Mai sus am descris situaţia funcţionării administrative la nivel local şi regional CJ, în ultimii ani şi neregulile din raporturile publice-private. Aceste legături au ajuns în ultimul timp să fie legale, aceste fraude cu fonduri publice sau fonduri europene se realizează legal, cu documente legale, folosind şiretlicuri legislative. Exemplele graitoare sunt ultimele cazuri aduse opiniei publice, scriam săptămâna trecută pe blog.

Într-un al articol scriam că dacă regionalizarea nu se va realiza eficient fenomenele de corupţie vor fi mai mari. Pe plan local şi regional resursele sunt mai vizibile, iar legăturile dintre afaceri şi politicieni sau funcţionari publici locali vor fi mult mai apropiate, fără a fi controlate.  Procesele de achiziţii publice sunt expuse mai mult la fenomenul de corupţie. Într-un raport al Comisiei Europene, Romania ocupă ultimul loc atunci când e vorba de guvernare regională.

Conducătorii locali şi regionali deţin un control financiar şi legislativ, care le permite să menţină electoratul, antreprenorii şi firmele  clientelare care vărsa sume importante în bugetul partidului. Nu există transparenţă decizională, nu există competiţie, responsabilitate la nivel local şi regional. În România există Agenţia Naţională de Integritate (ANI), Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi Departamentul pentru Lupta Antifraudă (DLAF). Din păcate infrastructura acestor agenţii şi resursele umane limitează activitatea acestora la nivel regional, doar DNA-ul având servicii teritoriale. Pe viitor sunt mari şanse ca ţara va ajunge în fruntea clasamentului  realizat de Transparency International, depăşind ţări ca Grecia şi Italia, (pe italieni am reuşit să-i ajungem anul acesta) ţări cu „tradiţie” în domeniul corupţiei. Toate acestea, coraborate cu cumetriile deja existente şi practicile împământenite, pot transforma România într-un focar al corupţiei instituţionalizate.