De la Homo Sapiens la Homo Iners

În loc să profite de vremea frumoasă şi să iasă la o miuţă în spaţii destinate tocmai unor asemenea activităţi, românii n-au putut să bată mingea pe terenurile sau în sălile de sport ale şcolilor – aflate oricum în vacanţă pascală – din cauză că legea care le dădea acest drept a fost declarată neconstituţională.

La asta au contribuit, în ordine invers cronologică, Curtea Constituţională, sesizată de Guvern, ex-premierul Cîţu, care (în octombrie trecut) a dat în scris că nu susţine adoptarea iniţiativei legislative, plus reprezentanţii patronatelor şi sindicatelor din Consiliul Economic şi Social (CES), care au avizat negativ proiectul neinspirat redactat. Fiecare dintre cei enumeraţi şi-a argumentat opoziţia, invocând de la formularea neclară, imprecisă şi lipsită de previzibilitate a legii, care nu specifică şi cine stabileşte dreptul de acces al publicului în incinta spaţiilor şcolare, gratuit sau contra cost, şi până la detalii administrative legate de cine asigură supravegherea celor care pătrund în sălile de sport sau pe terenuri, cine răspunde de siguranţa elevilor aflaţi în acelaşi timp în incintă şi cine va suporta costurile eventualei uzuri/deteriorări a infrastructurii sportive şcolare şi ale reparaţiilor necesare. Asta fără a adăuga şi ce semnala CCR: că legea a suferit modificări în Parlament, iar forma trimisă la promulgare nici nu mai conţinea referirea la adulţi, ci prevedea doar accesul gratuit al copiilor pe terenurile în aer liber. Maturii, incluşi în categoria „persoane fizice”, puteau intra doar în spaţiile acoperite. 

Dincolo de aceste lipsuri ale actului normativ, e limpede că el a venit pe fondul unei nevoi a populaţiei, de a avea la dispoziţie spaţii pentru recreere activă. Ca dovadă şi poziţia net favorabilă adoptată de societatea civilă din CES faţă de iniţiativa semnată de parlamentari de toate culorile. Şi ca dovadă şi entuziasmul deputaţilor de a o vota: 247 pentru, 1 contra, 2 abţineri.

Din păcate, preocuparea administraţiilor locale pentru încurajarea mişcării, îndeosebi în aer liber, este ca şi inexistentă. Cu excepţia câtorva maratoane şi semimaratoane, organizate din iniţiativa unor mari campioane ale României, interesul pentru atragerea cetăţenilor spre sport este cel mult firav. Şi nu e deloc de mirare că între motivele invocate de compatrioţii noştri pentru sedentarismul masiv este şi absenţa unor locuri accesibile, special amenajate pentru exerciţii fizice minimale sau jocuri sportive de agrement.

Bunăoară, în Eurobarometrul din 2018, în care 63% dintre români îşi recunoşteau deschis inapetenţa faţă de activităţile fizice, aproape jumătate dintre subiecţi se declarau nemulţumiţi de implicarea autorităţilor pentru a facilita accesul concetăţenilor la sport. Iar un studiu precedent, realizat de Grupul de studii socio-comportamentale Avangarde în rândul tinerilor, aducea completări: 40% recunoşteau că nu fac sport de lene, în vreme ce lipsa timpului şi a infrastructurii necesare erau indicate şi ele, dar în proporţie ceva mai mică.

Sensibili la subiectul sportiv, unii parlamentari au revenit asupra lui prin declaraţii politice, în care fie şi-au exprimat încrederea în promisiunile ministrului Novak, că în trei ani elevii vor face săptămânal cinci ore de sport la şcoală, fie au deplâns exodul sportivilor români, avertizând: „Tinerii noştri sportivi au nevoie de atenţie şi infrastructură pentru a creşte în valoare şi a obţine rezultate de top”. Alţi aleşi au trecut direct la fapte şi au depus proiecte legislative menite să stimuleze practicarea sportului. Unul dintre viza includerea „competenţelor privind stilul de viaţă activ” la evaluările de clasa a II-a, a IV-a, a VI-a şi a VIII-a, asta însemnând „probe practice pentru evaluarea deprinderilor motrice dintr-o disciplină sportivă la alegere, prevăzută de programa şcolară” şi „probe teoretice pentru evaluarea cunoştinţelor de igienă personală, nutriţie, fair-play”. Guvernul a respins luna aceasta ideea, afirmând că infrastructura şcolară existentă nu permite asemenea examinări, iar fair-playul reprezintă o atitudine, nu o materie teoretică de studiu.

Preocupare faţă de sport, dar în sens contrar, a manifestat şi Consiliul Naţional al Elevilor (CNE). Într-un recent raport în marja discuţiilor pentru modificarea ROFUP (Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar), elevii au propus înlocuirea notelor la Educaţie fizică, Muzică şi Desen cu un set de calificative, pe motiv că sunt discipline care pun accent pe aptitudini şi nu toţi copiii sunt la fel de înzestraţi, ceea ce le poate afecta mediile. Dar probabil că membrii CNE nu ştiu că o iniţiativă similară a mai existat, în 2019, la nivel legislativ. Atunci, nişte aleşi miloşi, înduioşaţi că elevii supraponderali nu sunt în stare să îndeplinească sarcinile şi baremurile sportive, au cerut să se renunţe la notare, pentru a nu-i descuraja. Asta deşi, în expunerea de motive, iniţiatorii legii recunoşteau că obezitatea e o mare problemă şi că „adolescenţii noştri ocupă ultimele poziţii în Europa în privinţa activităţii fizice zilnice”. Propunerea, respinsă de deputaţi, s-a blocat între timp la Senat, spre marea uşurare a specialiştilor, care au atras atenţia că dispariţia notelor înseamnă şi scăderea în importanţă a disciplinei, oricum considerată Cenuşăreasa programei. Noile generaţii par să nu înţeleagă că dezvoltarea intelectului merge mână-n mână cu cea fizică – Mens sana in corpore sano, nu? – şi că mişcarea regulată, pe lângă beneficiile aduse sănătăţii, creşte capacitatea de concentrare, spiritul de disciplină şi încrederea în sine. Or, ceea ce vedem tot mai des sunt aşa-numiţii „fulgi de nea”, copii fragili, amotrici, care nu ştiu să alerge, nu ştiu să se târască, nu ştiu să sară. Abilităţile atletice ale lui Homo Sapiens s-au pierdut şi a rămas imobilitatea lui Homo Iners (inactiv, inert).